Papusile copilariei mele

Papusile copilariei mele

Papusi. Pa pusi. Pap usi. Papu(a)si. Pa pus i. Asa cum ma joc cu acest cuvant, ma jucam si cand eram de inaltimea unei mese (de cafea) cu papusile.

Io am fost fata care fura lego-ul fratern pentru a face piese mici de mobilier papusilor mele. Si mai apoi mai imprumuta cate-o masina sau doua tot in scopuri caritabile. Si slava Domnului am avut papusi cu duiumul. Mari. Mici. Mai slabe. Mai dolofane. De plastic cu ochi ficsi. De carpa cu ochi desenati. Carora nu li se puteau schimba hainele. Cu o garderoba intreaga la pachet. Blonde. Satene.

Roscate n-am avut! Sa fie asta o explicatie posibila a alegerii mele capilare din prezent? :)) As putea sa ma gandesc si la asta… mai incolo. Acum avem treburi serioase, cu papusi! Eram fascinata de papusi si nu stiam pe atunci ca majoritatea copchilelor de varsta mea sufereau de aceeasi boala. Na, ca iar ma apuc sa rascolesc prin colturile mintii ca sa gasesc acele momente unice in care protagonista eram io (cum altfel? :D), iar partenera mea de joaca si nazbatii era o papusa.

Nu stiu daca o sa-mi iasa cronologia pana la capat, dar o sa fac o incercare in acest sens. Printre primele mele papusi a fost una bebe, total asexuata as zice io, cu par scurt, blond si carliontat, ochii albastri, gene negre tuci, o gura mica si roz, ca de altfel intreaga papusa, de conformatie durdulana. Venea imbracata intr-un combinezon de bebelus, cu o bonetica dantelata, suzeta in gura si era asezata intr-un cos-patut.

Nu cred ca i-am dat nume, dar tin minte bine ca ma fascinau doua lucruri la ea: ca atunci cand o intorceam de pe fata pe spate scotea un scancet de bebe (avea un sistem montat intr-insa) si atunci cand ii schimbam pozitia de la orizontala la verticala deschidea ochii. Mai exact: orizontala – ochi inchisi, verticala – ochi deschisi. Nu va imaginati acum ca era cine stie ce minune tehnologica, dar era a mea si prin urmare a fost studiata din toate unghiurile si placuta la maxim.

Ma deranja faptul ca nu o puteam pieptana. Avea parul prea scurt si incalcit, incat orice tentativa de pieptanare s-ar fi soldat inevitabil cu scalparea bietului bebe de plastic. Am abandonat-o in casa o data, preferand sa-i sustrag doar cosul pentru a pune in el pui de pisica nou-nascuti pe care ii descoperisem langa ghena din curtea din spatele blocului.

Nu cred ca mi-a luat-o in nume de rau. Ea nu. Pisica-mama da. Dupa ce s-a trezit cu toti cei peste 10 pui dislocati intr-un cos care era pazit de o copchilita neastamparata, felina a pornit fara ezitare sa-si recupereze puii. Astfel ca i-a insfacat de ceafa, rand pe rand, pe toti, si i-a dus inapoi de unde ii sustrasesem initial.

Mai pe urma, nu stiu exact cam cat de pe urma, am avut o papusa magica. Am iubit-o grav! Era din carpa, indesata cu vata sau paie. Cu ochii mari desenati, parul facut din fire de ghem, o boneta roz si o rochita roz. Manutele si piciorusele erau facute abstract, adica fara degete, dar nu prea conta pentru mine asta. Avea gura trasata cu un fir negru cusut ca o fata zambitoare.

Dar asta nu-i tot. In spate, sub rochita, avea un inel de care daca trageai, draga de ea incepea sa cante. Uaaau! Pentru io care nu mai vazusem in viata mea asa ceva era de-a dreptul fabuloasa. Mare mi-a fost mahnirea atunci cand sistemul ei cantator s-a defectat si papusa cea de carpa a amutit subit. Am iubit-o in continuare, pentru ca desi nu mai vorbea cu mine, stiam ce voia sa-mi spuna.

Papusa care a urmat-o a fost… uriasa! Si cat am mai pieptanat-o! Nu cred ca io ma pieptanam atat de des cat o pieptanam pe saraca blondina. Da, era blonda, cu parul usor ondulat pana dupa umeri putin si un pic de breton. Avea ochii albastri, care nu cred ca se miscau in vreo directie, deci ne fixam reciproc in majoritatea timpului. Avea o rochie de vara, fie iarna fie vara, care-i tinea de cald.

Si era… maaaaare! Mare, mare! Daca o tineam in picioare pe genunchi, eram de aceeasi inaltime. Fantastic! Era dintr-un plastic dur si gol pe dinauntru. Mainile si picioarele i se miscau in fata si in spate pentru ca era prevazuta cu sistemul ala de “articulatii”, nu era toata dintr-o bucata. Adoram sa o pieptan. Ma linistea. Ii faceam codite, o ondulam, ii faceam coc. Pe atunci inca nu imi dadusem frau liber abilitatilor mele de croitoreasa asa ca nu i-am facut nici o hainuta. Dar ea intelegea asta.

De ce le plac fetitelor atat de mult papusile?

Poate pentru ca le dezvolta sentimentele materne, de grija si afectiune pentru altceva/altcineva decat propria persoana?
Sau pentru ca proiecteaza asupra papusilor dorintele si asteptarile lor neimplinite?
Pentru ca sunt o alternativa mai buna la a acea un prieten imaginar?

Fara a avea vreo dorinta de cercetare sub maneca as spune ca depinde foarte mult de fetita.

Pe la vreo 8-9 ani am primit cado prima mea papusa Barbie. Era atat de stralucitoare, incat ma jucam cu ea doar cateva ore pe zi ca sa nu-i iau din… luciu. Ma amuza cum arata: slabuta, dintr-un plastic mai moale, cu antebratele in unghi drept cu bratele, blonda platinat si cu ochi albastri. Ca orice Barbie avea si o tema la baza: era Barbie Patinatoarea. Avea un costum din doua piese roz cu sclipici si patine albe.

Cred ca de-a lungul relatiei noastre a capatat mai multe nume care mi-au fost sterse din memorie. Orientarea sa profesionala de patinatoare s-a pierdut de asemenea in negura timpurilor petrecute impreuna, devenind personajele plasmuite de mintea mea de copil. Pe cand eram io printr-a patra cred, o minune cereasca s-a abatut asupra lumii papusilor mele. Un nepot al unei prietene a unei rude de-a mea (si nu glumesc!) s-a apucat sa doneze cele patru papusi Barbie ale fi-sii luand decizia cea grea ca e timpul sa renunte fi-sa la papusi.

Necazul unei pustoaice, bucuria alteia, ce pot sa spun. Dintr-o data m-am trezit asaltata de 4 scheletele de Barbie, care veneau echipate cu haine si mobila de zestre. Iupiiii! Ce mistooo! Pentru mine? Toate 4 doar pentru mine? Dupa ce am sfarsit in a ma freca la ochi pentru a ma asigura ca nu visez mi-am luat in primire slujba de ingrijitoare a celor de acum 5 papusi Barbie ale mele. Eram super-mandra ca printre ele aveam si o Barbie negresa.

Si de atunci a inceput aventura mea impreuna cu cele 5 papusi. Ioana in tara papusilor Barbie. Aveam papusi. Avem haine. Avem si mobila. Dar n-aveam casa… pentru papusi. Masuri trebuiau luate imediat! Asa ca m-am conformat. Si am executat una bucata casa de papusi intr-un dulapior cu doua rafturi in care ar fi trebuit sa-mi tin cartile si caietele de scoala. Le-am gasit numaidecat alta locsor si am inceput sa fac nitel design interior in acel dulapior pentru a-l face sa para cat mai a casa pentru papusile mele venite tocmai de pe meleaguri italiene.

Trebuia sa le fac sa se simta confortabil ca sa stea cat mai mult cu mine. Pentru ca nu aveam decat un pat in mobila de dota, am improvizat celelalte paturi din cutii de pantofi. Vazandu-ma preocupata de noul meu proiect “casa de papusi e acasa” tata mi-a adus, numai el stie de unde, un snop de carpe sa fac asternuturi, paturi si orice mi-ar fi trebuit. Cat era ziua de mare (aproape) ma jucam cu papusile mele schiloade.

Faceam o echipa complementara: ele erau ca niste scobitori, io eram ca o gogosica. Niciodata nu mi-am pus problema: Dom’le da’ de ce sunt asa de slabe si frumoase? Puteau la fel de bine sa nu fie. Ceea ce conta era ca ma distram copios si descopeream ca pot crea o groaza de scenarii de viata dupa care cele 5 neinsufletite sa capete viata. M-am plictisit sa am doar o casa pentru papusi, am introdus o scindare in prietenia celor 5 si mi-am extins teritoriul si spre clapa unei masini de cusut Zinger care a devenit cea de-a doua locuinta a 2 dintre cele 5.

Cand aveau petrecere clapa masinii de cusut era pusa in miscare de… io. 😀 Papusile mele Barbie au trecut prin atatea schimbari de nu mai stiau ele de capul lor. Dupa ce pieptanatul a devenit demodat, am inceput sa le tund. Si pe vreo 3 dintre ele le-am tuns pana cand au ajuns sa aiba coafuri periuta. Dupa care le-am vopsit: una cu rimel negru, una cu marker portocaliu, una cu acuarele. Din cand in cand mi-ar fi placut sa am si un Ken ca sa mai bag un pic de intriga in vietile lor, dar n-a fost sa fie. O colega de-a mea de scoala avea un Ken. Era cam uratel, dar macar ea avea Ken.

Pe perioada verii, casa de papusi se muta pe balcon pe o lada veche. Si uite asa vreo cativa ani m-am descoperit prin si cu ajutorul papusilor din viata mea. Pe care le insufleteam cu pasiune si le iubeam nespus. Si pentru ca unde exista un inceput trebuie sa apara si-un sfarsit, le-am dat si io mai departe unei alte fetite care sa se bucure de ele.

Acum nu mai am nici o papusa. Dar am o serie bizara de animalutze din plus care ma amuza de fiecare data cand intorc privirea spre ei compusa din: 1 tapir rosu cu urechi negre, 1 barza fara ochi in carouri portocalii cu roz si rosu, 1 brosca gen Kermit, 1 magar mirat mov. Voi stiti cu ce se mai ocupa copilul din voi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *