Tag Archives: copchila

Papusile copilariei mele

Papusile copilariei mele

Papusi. Pa pusi. Pap usi. Papu(a)si. Pa pus i. Asa cum ma joc cu acest cuvant, ma jucam si cand eram de inaltimea unei mese (de cafea) cu papusile.

Io am fost fata care fura lego-ul fratern pentru a face piese mici de mobilier papusilor mele. Si mai apoi mai imprumuta cate-o masina sau doua tot in scopuri caritabile. Si slava Domnului am avut papusi cu duiumul. Mari. Mici. Mai slabe. Mai dolofane. De plastic cu ochi ficsi. De carpa cu ochi desenati. Carora nu li se puteau schimba hainele. Cu o garderoba intreaga la pachet. Blonde. Satene.

Roscate n-am avut! Sa fie asta o explicatie posibila a alegerii mele capilare din prezent? :)) As putea sa ma gandesc si la asta… mai incolo. Acum avem treburi serioase, cu papusi! Eram fascinata de papusi si nu stiam pe atunci ca majoritatea copchilelor de varsta mea sufereau de aceeasi boala. Na, ca iar ma apuc sa rascolesc prin colturile mintii ca sa gasesc acele momente unice in care protagonista eram io (cum altfel? :D), iar partenera mea de joaca si nazbatii era o papusa.

Nu stiu daca o sa-mi iasa cronologia pana la capat, dar o sa fac o incercare in acest sens. Printre primele mele papusi a fost una bebe, total asexuata as zice io, cu par scurt, blond si carliontat, ochii albastri, gene negre tuci, o gura mica si roz, ca de altfel intreaga papusa, de conformatie durdulana. Venea imbracata intr-un combinezon de bebelus, cu o bonetica dantelata, suzeta in gura si era asezata intr-un cos-patut.

Nu cred ca i-am dat nume, dar tin minte bine ca ma fascinau doua lucruri la ea: ca atunci cand o intorceam de pe fata pe spate scotea un scancet de bebe (avea un sistem montat intr-insa) si atunci cand ii schimbam pozitia de la orizontala la verticala deschidea ochii. Mai exact: orizontala – ochi inchisi, verticala – ochi deschisi. Nu va imaginati acum ca era cine stie ce minune tehnologica, dar era a mea si prin urmare a fost studiata din toate unghiurile si placuta la maxim.

Ma deranja faptul ca nu o puteam pieptana. Avea parul prea scurt si incalcit, incat orice tentativa de pieptanare s-ar fi soldat inevitabil cu scalparea bietului bebe de plastic. Am abandonat-o in casa o data, preferand sa-i sustrag doar cosul pentru a pune in el pui de pisica nou-nascuti pe care ii descoperisem langa ghena din curtea din spatele blocului.

Nu cred ca mi-a luat-o in nume de rau. Ea nu. Pisica-mama da. Dupa ce s-a trezit cu toti cei peste 10 pui dislocati intr-un cos care era pazit de o copchilita neastamparata, felina a pornit fara ezitare sa-si recupereze puii. Astfel ca i-a insfacat de ceafa, rand pe rand, pe toti, si i-a dus inapoi de unde ii sustrasesem initial.

Mai pe urma, nu stiu exact cam cat de pe urma, am avut o papusa magica. Am iubit-o grav! Era din carpa, indesata cu vata sau paie. Cu ochii mari desenati, parul facut din fire de ghem, o boneta roz si o rochita roz. Manutele si piciorusele erau facute abstract, adica fara degete, dar nu prea conta pentru mine asta. Avea gura trasata cu un fir negru cusut ca o fata zambitoare.

Dar asta nu-i tot. In spate, sub rochita, avea un inel de care daca trageai, draga de ea incepea sa cante. Uaaau! Pentru io care nu mai vazusem in viata mea asa ceva era de-a dreptul fabuloasa. Mare mi-a fost mahnirea atunci cand sistemul ei cantator s-a defectat si papusa cea de carpa a amutit subit. Am iubit-o in continuare, pentru ca desi nu mai vorbea cu mine, stiam ce voia sa-mi spuna.

Papusa care a urmat-o a fost… uriasa! Si cat am mai pieptanat-o! Nu cred ca io ma pieptanam atat de des cat o pieptanam pe saraca blondina. Da, era blonda, cu parul usor ondulat pana dupa umeri putin si un pic de breton. Avea ochii albastri, care nu cred ca se miscau in vreo directie, deci ne fixam reciproc in majoritatea timpului. Avea o rochie de vara, fie iarna fie vara, care-i tinea de cald.

Si era… maaaaare! Mare, mare! Daca o tineam in picioare pe genunchi, eram de aceeasi inaltime. Fantastic! Era dintr-un plastic dur si gol pe dinauntru. Mainile si picioarele i se miscau in fata si in spate pentru ca era prevazuta cu sistemul ala de “articulatii”, nu era toata dintr-o bucata. Adoram sa o pieptan. Ma linistea. Ii faceam codite, o ondulam, ii faceam coc. Pe atunci inca nu imi dadusem frau liber abilitatilor mele de croitoreasa asa ca nu i-am facut nici o hainuta. Dar ea intelegea asta.

De ce le plac fetitelor atat de mult papusile?

Poate pentru ca le dezvolta sentimentele materne, de grija si afectiune pentru altceva/altcineva decat propria persoana?
Sau pentru ca proiecteaza asupra papusilor dorintele si asteptarile lor neimplinite?
Pentru ca sunt o alternativa mai buna la a acea un prieten imaginar?

Fara a avea vreo dorinta de cercetare sub maneca as spune ca depinde foarte mult de fetita.

Pe la vreo 8-9 ani am primit cado prima mea papusa Barbie. Era atat de stralucitoare, incat ma jucam cu ea doar cateva ore pe zi ca sa nu-i iau din… luciu. Ma amuza cum arata: slabuta, dintr-un plastic mai moale, cu antebratele in unghi drept cu bratele, blonda platinat si cu ochi albastri. Ca orice Barbie avea si o tema la baza: era Barbie Patinatoarea. Avea un costum din doua piese roz cu sclipici si patine albe.

Cred ca de-a lungul relatiei noastre a capatat mai multe nume care mi-au fost sterse din memorie. Orientarea sa profesionala de patinatoare s-a pierdut de asemenea in negura timpurilor petrecute impreuna, devenind personajele plasmuite de mintea mea de copil. Pe cand eram io printr-a patra cred, o minune cereasca s-a abatut asupra lumii papusilor mele. Un nepot al unei prietene a unei rude de-a mea (si nu glumesc!) s-a apucat sa doneze cele patru papusi Barbie ale fi-sii luand decizia cea grea ca e timpul sa renunte fi-sa la papusi.

Necazul unei pustoaice, bucuria alteia, ce pot sa spun. Dintr-o data m-am trezit asaltata de 4 scheletele de Barbie, care veneau echipate cu haine si mobila de zestre. Iupiiii! Ce mistooo! Pentru mine? Toate 4 doar pentru mine? Dupa ce am sfarsit in a ma freca la ochi pentru a ma asigura ca nu visez mi-am luat in primire slujba de ingrijitoare a celor de acum 5 papusi Barbie ale mele. Eram super-mandra ca printre ele aveam si o Barbie negresa.

Si de atunci a inceput aventura mea impreuna cu cele 5 papusi. Ioana in tara papusilor Barbie. Aveam papusi. Avem haine. Avem si mobila. Dar n-aveam casa… pentru papusi. Masuri trebuiau luate imediat! Asa ca m-am conformat. Si am executat una bucata casa de papusi intr-un dulapior cu doua rafturi in care ar fi trebuit sa-mi tin cartile si caietele de scoala. Le-am gasit numaidecat alta locsor si am inceput sa fac nitel design interior in acel dulapior pentru a-l face sa para cat mai a casa pentru papusile mele venite tocmai de pe meleaguri italiene.

Trebuia sa le fac sa se simta confortabil ca sa stea cat mai mult cu mine. Pentru ca nu aveam decat un pat in mobila de dota, am improvizat celelalte paturi din cutii de pantofi. Vazandu-ma preocupata de noul meu proiect “casa de papusi e acasa” tata mi-a adus, numai el stie de unde, un snop de carpe sa fac asternuturi, paturi si orice mi-ar fi trebuit. Cat era ziua de mare (aproape) ma jucam cu papusile mele schiloade.

Faceam o echipa complementara: ele erau ca niste scobitori, io eram ca o gogosica. Niciodata nu mi-am pus problema: Dom’le da’ de ce sunt asa de slabe si frumoase? Puteau la fel de bine sa nu fie. Ceea ce conta era ca ma distram copios si descopeream ca pot crea o groaza de scenarii de viata dupa care cele 5 neinsufletite sa capete viata. M-am plictisit sa am doar o casa pentru papusi, am introdus o scindare in prietenia celor 5 si mi-am extins teritoriul si spre clapa unei masini de cusut Zinger care a devenit cea de-a doua locuinta a 2 dintre cele 5.

Cand aveau petrecere clapa masinii de cusut era pusa in miscare de… io. πŸ˜€ Papusile mele Barbie au trecut prin atatea schimbari de nu mai stiau ele de capul lor. Dupa ce pieptanatul a devenit demodat, am inceput sa le tund. Si pe vreo 3 dintre ele le-am tuns pana cand au ajuns sa aiba coafuri periuta. Dupa care le-am vopsit: una cu rimel negru, una cu marker portocaliu, una cu acuarele. Din cand in cand mi-ar fi placut sa am si un Ken ca sa mai bag un pic de intriga in vietile lor, dar n-a fost sa fie. O colega de-a mea de scoala avea un Ken. Era cam uratel, dar macar ea avea Ken.

Pe perioada verii, casa de papusi se muta pe balcon pe o lada veche. Si uite asa vreo cativa ani m-am descoperit prin si cu ajutorul papusilor din viata mea. Pe care le insufleteam cu pasiune si le iubeam nespus. Si pentru ca unde exista un inceput trebuie sa apara si-un sfarsit, le-am dat si io mai departe unei alte fetite care sa se bucure de ele.

Acum nu mai am nici o papusa. Dar am o serie bizara de animalutze din plus care ma amuza de fiecare data cand intorc privirea spre ei compusa din: 1 tapir rosu cu urechi negre, 1 barza fara ochi in carouri portocalii cu roz si rosu, 1 brosca gen Kermit, 1 magar mirat mov. Voi stiti cu ce se mai ocupa copilul din voi?

Lupa mea

Lupa mea

Este printre cele mai frumoase lucruri care mi s-au intamplat in viata. Ea musteste de viata prin fiecare por acoperit cu blana neagra – cafeniu. Am primit-o in dar intr-un moment in care mi-o doream mai mult decat orice pe lumea asta. Si in care ideea de a creste un caine-lup nu parea atat de far out of reach. Am petrecut impreuna mai bine de un an, si fiecare secunda din cele peste 3,153,600 a ramas imprimata in mine. Cam ca un tatuaj, foarte permanent intr-o zona foarte sensibila. Aia cu atrii si ventricule.

Inca mai am filmuletul in care am cunoscut-o si am ales-o dintr-o puzderie de lupusori umblatori. Ea era cea mai mica, avea urechile inca necoordonate, dar a fost cea care a venit spre mine. De fapt she kinda chose me, and I loved her for it. Cu ochii ei mari si curiosi, mustatile in toate directiile, urechile care faceau eforturi sa reactioneze la orice zgomot necunoscut, blana aspra si laboantele neasteptat de mari pentru o lupa asa de mica. Era ca si cum i-ar fi imprumutat pantofii mamei sa umble un pic in ei, pentru ca mersul era total necoordonat la 2 luni cand ne-am intalnit, dar asta nu a insemnat ca nu facea eforturi sa alerge intr-o singura directie cu toate cele 4 labute.

Ni s-a spus atunci de la canisa ca trebuie sa ii dam un nume cu B pentru ca face parte din cel de-al doilea cuib al parintilor ei. Mama si bunica sa era foarte impunatoare, deci se vedea treaba ca in familia aia de lupi domnea matriarhatul. Ceea ce urma sa observ de cate ori incerca sa ma domine. Dupa ce am stat si ne-am gandit la toate numele cu B posibile am ales castigatorul: Bombon! Pentru ca suna dragalas, era cu B si i se potrivea manusa. Era ca o bomboana cu ciocolata si caramel. Mai paroasa decat o bomboana obisnuita, dar nu cu mai putin adorabila.

Ta-su a zis ca i-ar placea foarte tare sa ii puna numele de Pisi ca sa o poata striga prin parc sau pe strada, eventual cand trece vreo duduie cu alura de pitzi: Ce faci Pisi? Si atunci, preconiza el, s-ar fi intors amandoua, dar el ar fi avut cover-up ca isi striga cateaua de fapt. Fiecare cu piticii lui, ce-i drept, dar fata noastra s-a conformat de dinainte dorintei tatalui ei adoptiv si din cand in cand mai ridica o labuta cu foarte multa delicatete si gingasie. Asa ca Pisi was actually meant to be for her. Imi aduc aminte si acum drumul dinspre Fagaras inspre casa, pe serpentinele de pe Rucar – Bran.

Cutia din carton in care ii facusem culcus pe bancheta din spate inainte de plecare devenise instant mult prea mare, astfel incat puiul de lup nu prea intelegea de ce se tot balangane de colo-colo. Asa ca muma-sa a luat-o in brate in fata si a tinut-o mai ceva ca o centura de siguranta pana la destinatie. Daca as fi avut un marsupiu, al ei ar fi fost, pentru ca pe la jumatatea drumului tin minte ca am si culcusit-o sub puloverul meu. Ea dormea si nu parea a fi vadit deranjata de toate rasfaturile si mangaierile care ii erau aplicate. Am mai oprit, a baut niste apa, s-a plimbat de jur-imprejur sub atentia supraveghere a tatalui ei cu fata umana si iar am pornit la drum. Cand am intrat in Bucuresti am constatat ca draga noastra nu avea de mancare asa ca am oprit la Plaza.

Ta-su a plimbat-o nitel prin parcare atragand privirile de admiratie ale domnitelor de Plaza care se indreptau spre masina, iar ma-sa s-a dus in goana nebuna sa ii ia de mancare, o zgardita si ceva jucarii. A avut zgarda rosie cu tepi din prima si o gaina tiuitoare pe care a ros-o cu indarjire pana cand pasarea de plastic a capitulat dandu-si epocalul duh. Nu aveam pe atunci a dog-proof house. Nici nu stiam exatct ce inseamna asta. Stiam doar ca trebuie sa ii facem un locsor al ei unde sa doarma si asa am si facut: o patura Ikea cu doua fete a fost reconvertita (profesional) in salteluta pentru domnisoara lupa. Aveam un stres pe atunci legat de unde o sa isi faca nevoile. Dilema a fost spulberata rapid: Peste tot si-a facut nevoile pana cand am primit binecuvantarea veterinarei sa o scoatem afara.

Era ianuarie cand am adus-o si prin februarie, deci tot pe un frig simpatic, am inceput sa ne rugam de ea, pe rand sa faca pipi si/sau caca. Mama si ce ne-am mai rugat. Saraca fata nu intelegea cum puteam sa ii cerem sa isi faca nevoile in frig intr-un mediu pe care nu il cunostea si inconjurata de ceva necunoscuti. Dupa vreo 2 iesiri de cate 8 ore pe afara s-a dat batuta. A scancit, a plans, s-a uitat cu ochii ei mari spre noi si a comis-o! Primul pipi afara! Yupiiii! Aleluia! Si treptat cu certuri si admonestari parentale s-a invatat sa faca afara. Si noi ne-am invatat sa ne trezim cu noptile in cap sa o scoatem.

In pijama, cu ochii lipiti de somn si morocanosenia aferente, dar ne trezeam, pe rand. Si fata noastra crestea intr-o zi cat altii intr-o luna. Si noi ne uitam la ea ca la o comoara cu urechi ciulite si privire patrunzatoare. Ta-su a inceput incet, dar sigur sa o disciplineze asa cum ii sade bine oricarui tata sa puna limite copchilului. Ma-sa a inceput sa ii gateasca tot felul de combinatii dubioase de mancare, pe care fata le manca pentru stia ca daca sunt facute de ma-sa trebuie sa fie bune. Mai inghitea si ceva vitamine pentru crestere si era coplesita cu dragoste din toate partile.

Unde mai pui ca avea si un unchi care o mai scotea in timpul zilei pe afara sa se aeriseasca. Viata buna, nu gluma! Am invatat sa urcam si sa coboram scarile in fuga, ne-am cunoscut cu cateii din cartier cu care ieseam la joaca de fiecare data cand aveam ocazia, cat si cu copiii pe care i-am iubit din prima. Poate pentru ca si ea era pui si se gandea ca puiul de lup nu e cu foarte mult diferit de puiul de om. Intr-un fel avea dreptate. Inteligenta nu i-a lipsit nici o clipa. Ramaneam trazniti cand observam ca ne depaseste cu mult asteptarile. Ca atunci cand dormeam, dormea si ea. Ca il simtea pe ta-su venind acasa dupa sunetul motorului. Ca se plimba dupa ma-sa prin casa atunci cand stia ca a facut vreo boacana si trebuie sa isi ceara iertare.

Ca in medii sociale cu multa lume nu se agita, ci se uita la toata lumea dupa care se ducea la culcare as it was past her curfew. Ca devenea protectoare si agresiva in raport cu betivi sau cersetori pe strada. Ca stia sa se apere si sa se joace cu alti caini mai mari decat ea in tarc. Ca isi dezvolta o personalitate foarte umanizata si care o prindea exceptional. Pisi a lu’ mama si a lui’ tata. Cam asa o alintam. Ne pupam inainte de culcare si la trezire. Si am si invatat sa innotam in Herastrau, sa alergam dupa bicicleta (tot in Herastrau), sa mergem fara lesa la pas (Circului si Herastrau) si sa ascultam comenzile date de parinti.

Din cand in cand mai aveam ceva tendinte de dominare care ne-au fost retezate din start cu greu. Mama, si ce ne mai placea sa alergam prin balti, prin ploaie, prin noroi, pe vant, pe zapada, prin iarba, prin camp, pe munte. Am coborat si pe grohotis. Atunci a fost cu ceva sperietura, ca nu prea stiam ce pana tot zice tata sa coboram cand vedeam clar ca se duce pietrisul de sub picioare. Dar am izbavit! Cu succes. Si ceva rani de razboi la o labuta, care insa au trecut. La zile distanta de la escapada la munte, fata noastra mergea teleghidat si nu stiam de ce, pana cand ne-a lamurit veterinara ca e posibil sa aiba febra musculara. Si ce am mai ras pe tema asta pentru ca nu credeam ca si cateii fac febra musculara. But apparently they do. Ours did!

A stat si prin vecini cat timp ai ei parinti au fost plecati in lume sa se reculeaga spiritual dupa un an de munca. A participat la absolut toate evenimentele pe care le-am trait in perioada aia ca un membru cu drepturi depline, cat si obligatii. Dupa care a venit timpul schimbarilor multiple. Care au dat-o oarecum peste cap de i-a venit ciclu de vreo 2 ori intr-o luna. Dar a rezistat cu stoicism haitelor de caini care o doreau explicit. Cat si teckelitei feroce fara dinti si cu ceva cataracta care isi demarca teritoriul.

Pe acolo, muma-sa, draga de ea, a stat stramb si a judecat cat a putut ea de drept ca ar fi cazul ca aleaga ce e mai bun pentru puiul ei. Chiar daca asta insemna sa ii gaseasca un nou camin. Si mare noroc ce a avut pentru ca un camin mai bun nici ca se putea sa ii gaseasca. Inconjurata de oameni buni care o iubesc si fac tot ce e mai bine pentru ea. Unde are spatiu sa alerge in voie, si animale pe care sa le adune sau imprastie ca un adevarat Ciobanesc German.

Dupa vreo 4 luni de la despartire, am vazut-o. A fost demential. Acum este parca mai catea, mai independenta, dar la fel de copilaroasa cand vine vorba de mers in toate directiile. Aduna caprele sa le bage in tarc. Mai omoara pui de gaina din cand in cand, fara intentie. Alearga pisici cu intentii criminale. Da, este o Pisi care nu a suportat pisicile fiind traumatizata din copilarie de o una care ii punea gand rau doar atunci cand se scremea concentrat in iarba. Asculta in continuare comenzi. Merge la cules de porumb in spatele carutei. Este pregatita de atac cand vede necunoscuti dubiosi. Este prietena cu ceilalti caini de prin batatura, realizand foarte bine care este locul sau pe acolo.

A cunoscut si un lup. Pe care nu l-a placut foarte tare la inceput, dar pe parcurs a ajuns sa il simpatizeze (dupa o baie in noroi – kinky girl, seamana cu ma-sa! :))). Cine stie, daca il simpatizeaza indeajuns de mult poate se leaga si conjugal. All in her terms! πŸ˜‰ Her virginity, her uterus, her call! E si oleaca feminista, tot ca ma-sa! :)) Si incapatanata si agila ca ta-su. E surprinzator cum unii parinti oricat de mult incearca sa fuck up their kids reusesc in final sa aiba parte de niste specimene foarte adaptate. Probabil inca un mister al lumii in care traim.

Ea e bine, eu sunt bine, ta-su e bine. In trei locuri diferite acum, dar asta nu inseamna ca nu ma gandesc cu mult drag la ea in fiecare zi. Poate si de mai multe ori, daca vad vreun lup pe strada. Time changes people. And people change themselves. And people change people. But some things never change. Unul ar fi dragostea mea pentru lupa mea. Care e acolo, ca un tatuaj batut adanc la intersectia atriului cu ventriculul, pe langa aorta. And for that I consider myself so God damn lucky! πŸ™‚