Il chema Luca…

Il chema Luca…

… Victor Gabriel Stratan si avea douazeci si-un pic de ani cand a decis… sa nu mai fie. Mi-a fost coleg de clasa si dintr-un motiv, stiut doar de inconstientul meu, acum simt nevoia sa scriu despre el. Au trecut ceva ani de cand cutreieram piata de flori in cautarea a 100 de lalele pentru el, si cu atat mai multi ani de cand ne imparteam adolescentele zbuciumate in aceeasi clasa.

E cu adevarat bizar cam cat de multe isi poate aduce aminte mintea atunci cand te pui pe scormonit. Tin minte ca intr-a noua, cand am picat (dintr-o alta lume) in clasa fix la ora de romana, si incercam sa ma dumiresc care-i treaba cu liceul, profa’ tocmai ce impartea niste lucrari fulger corectate. Luca a fost cel care luase nota cea mai mare, adica 9.

Cred ca l-am intrebat despre ce a scris, si am fost surprinsa sa aflu ca isi alesese sa puna pe hartie cateva ganduri despre seria Millenium care se dadea dupa ora 12 pe ProTV in vremurile alea. Mi-l amintesc slabanog, cu un tupeu cat casa, palid la fata, tuns scurt si in pantaloni largi… foarte largi, care-i faceau capul sa para si mai mic decat era, sau asa mi se parea mie pe atunci.

Statea in Dristor, avea un tata poet care a ales si el sa nu mai fie la un moment dat si o mama care venea pe la scoala din cand in cand sa culeaga sfaturi si pilde despre fiul sau. Asculta hip-hop si era al naibii de inteligent in ceea ce il interesa.

Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc ca intr-a doispea profa’ de filosofie tot incerca sa-l lase corigent si nu prea reusea pentru ca, contrar aparentelor si absentelor, Luca chiar stia filosofie. Si n-o invata precum un papagal plastifiat, ci chiar o filtra prin propria minte. Io si colega mea de banca eram “baietii din spate”, aia care suflau la nevoie, dadeau teme si infigeau pixuri in spinarile “baietilor din fata” cand era groasa treaba si se lasa cu dat afara de la ore.

Iar el, impreuna cu colegul lui de banca, erau… “baietii din fata”, pusi pe mistouri istete sau pur si simplu glume proaste facute bine. We were quite the quartet! Nu ne-am pus niciodata problema ca ar trebui sa intram in detalii despre vietile noastre de copii cu vise despre viata, dar intuiam ca fiecare isi ducea lupta personala asa cum putea. Cu mama, cu tata, cu anturajul, cu scoala… cu toata lumea.

Nu i-a luat foarte mult sa isi faca o reputatie de adolescent problema intr-un liceu elitist care isi facuse deja traditie din a promova “valorile”, si a separa graul de neghina. Numele lui era adus in discutie mai des in sedintele de catedra decat cel al profesorilor prezenti la acestea.

Cu ce folos? Pai in principiu de dragul plangerii de mila, invinuirii si eternelor regrete despre “parinti care nu se intereseaza de copil”. Inca ma mai intreb daca aveam psiholog scolar cand eram in liceu. Din oficiu sunt sigura ca exista o camaruta cu o placuta lucitoare pe care era gravat numele unei tanti, dar in practica: oare acea tanti si-a miscat vreodata fundul sa se plimbe prin clase, pe holuri, prin bai, prin curtea scolii, prin sala de sport sa stea de vorba cu elevii despre orice? Daca stie careva care a fost cu mine in liceu ceva despre asta, is tare curioasa sa aflu.

Hai ca iar m-a pocnit o amintire: Luca impreuna cu Kelu’ care gasisera un blat de la o banca si s-au gandit ca ar fi tare sa se dea cu ea pe scari. Zgomotul te ducea cu gandul la cine stie ce accidente, dar senzatia parea sa fie tare, dupa fetele “faptasilor”.

Cand eram adunati in cimitir intr-o zi torida de vara (cred) sa ne luam ramas bun de la el, singura profa’ care a venit a fost cea de istorie care a dat dovada de mai multa umanitate decat intreg corpul profesoral care ne-a modelat mintile 4 ani. Femeia prinsese de veste ca Luca a incercat sa isi puna capat si l-a vizitat in spital… si i-a vorbit. Numai ea stie despre ce. Despre orice. A facut ceva… pentru el.

Numai ca Luca deja se hotarase cu mult inainte ca i-ar fi mai bine daca n-ar mai fi. Si asa a si fost. S-ar fi putut face ceva? Probabil… Se mai poate face ceva acum? Cu siguranta… Mi se face greata instant cand aud remarci de genul: “Bine ca n-am ajuns ca Luca!”. Nu l-am cunoscut pe indelete, dar sunt mandra ca l-am cunoscut asa cum l-am cunoscut si recunosc ca o sa ma intreb in continuare latent “de ce?”, dar asta e pentru mine de asumat.

Sub numele meu – Ion Stratan

Spuneti-mi ca e doar un vis, ca n-am ajuns
la “o jumatate de veac” mereu cu pana pe hârtie
grena si ma voi trezi din roua si plâns
în dupa amiaza somnului dintre ore si tenis
la Mariana, în Casa Zapezilor. Ca sunt într-a XII-a
Si ca sierpii rosii nu m-au muscat, ca merg
mai usor, ca nu m-au lovit, interzis, umilit
Spuneti-mi ca-i numai un vis, ca nu sunt în
realitate norii cei grei, lungile spaime de seara,
ura si urletul lumii. Spuneti-mi ca nu sunt
ranit, ca ma voi trezi la Mariana în somnul
de dupa amiaza, în Casa Zapezilor, între ore
sii tenis. Ca sunt într-a XII-a.

One Response »

  1. Mi-au dat lacrimile cand am citit ce ai scris..eu nu am putut niciodata dupa data de 1 aprilie 2009 sa scriu ceva despre Luca. I-am scris lui (si el mie) multe scrisori pe vremea cand eram iubiti.Ne-am cuplat scriindu-ne sms-uri pana ne-am consumat cartelele. Dupa cativa ani am vrut sa scriem un roman impreuna (scriam pasaje si le dadeam pe mail si asteptam pasajele lui ), dar a ramas neterminat. Am incercat sa il ajut , dar era prea multa implicare emotionala de ambele parti si m-am retras cand mi-am dat seama ca ii fac mai mult rau decat bine. Il visez foarte des si imi place sa cred ca in felul asta relatia noastra de prietenie continua si va continua toata viata mea, pentru ca altfel e un gol mult prea mare in mine. Luca nu a fost doar iubitul meu din liceu timp de 2 ani, a fost si prietenul meu cel mai bun mult timp dupa ce ne-am despartit, a fost alter ego-ul meu, dublul meu mai bun, mai frumos si mai inteligent.
    Eu voi imbatrani, dar el va ramane vesnic tanar in amintirea mea si a celorlalti: un tip plapand , cu o inteligenta ce il plasa in vecinatatea geniului , cu o privire care te ciuruia si cu o putere fantastica de a iubi. Asa ramane el in mintea si in sufletul meu.
    Cat despre profesori: cand am plecat cu madam Pandele la sf clasei a11a la mare nu a vrut sa il ia in tabara. Dupa multe insistente din partea mamei lui a acceptat cu greu. In tren ne-a tinut teoria chibritului mie si lui care ne tineam de mana si ii zambeam (eu supus , el sfidator). Intr-o seara a fost un scandal provocat de colegii nostri si de alti pusti. Luca era cu mine, ne plimbam pe faleza. A doua zi eram in camera, Luca facuse ordine (era extrem de ordonat spre rusinea mea care eram haos) si stateam in pat amandoi….jucand table :)) Usa fiind neincuiata madam Pandele da buzna in camera , crezand ca va surprinde o orgie ..dar, soc si groaza, Lungu si Stratan jucau table avand in pat o sticla mare de Cola. I-a picat fata si ne-a intrebat “Sunteti cuminiti, da?” Noi am ras si am continuat jocul. Asa era Luca, uimea.. si cand te asteptai la ceva rau din partea lui isi dezvelea noi si noi parti bune si inocente.
    Nu vreau sa intru in discutii psihologice despre cauzele gestului si despre un alt deznodamant mai fericit (pt cine?), am analizat si paraanalizat toata situatia lui , dar acum dupa 4 ani de la intamplare , eu i-am acceptat, inteles si respectat alegerea si stiu ca “aici” se chinuia si a fost un om prea bun ca sa se lase macinat de boala. Cei care zic “bine ca n-am ajuns ca Luca” sunt niste oameni “mici”, pe care I-ar fi privit cu un zambet in coltul gurii si mi-ar fi zis : “Lasa-i ,Papusha, o ard aiurea ”
    Iti multumesc pt ce ai scris , ma bucur ca cineva isi aduce aminte si scrie frumos despre el. Si datorita scrierii tale am reusit si eu sa ma deblochez si stiu ca daca il voi visa in noptile viitoare va zambi si iti va multumi si el 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *