Caldura mare, mon cher!

Caldura mare, mon cher!

Lume, lumeee! Nimic nu e mai amuzant, frustrant, cat si elegant decat sa iti propui tu de unu’ singur… sau in cuplu, sa calatoresti intr-o sambata dimineata pe la orele 9 si jumatate trecute fix, cu autobuzul 137 (sau sa fi fost 138) din calmul Drumului de Tabara pana in tzentrul cel mai tzentral. De ce spui asta? Pai ascultati sa vedeti ce grozavie am patit, demna, parol, de-o schita carageliana, ce mai…

Imi pusei hainele alea frumoase si curat apretate, imi lacuisem lacul gentii care stralucea si nu prea in norul gri al diminetii, ma inzorzonasem din cap pana-n picioare cum prea bine imi si place si mergeam agale spre statia de autobuz. Aia din intersectie, nu de la Complexul Comercial. Desi ar fi fost mai aproape cea din urma. Dar barbatul nu avea belet. Iar casa de belete era tocmai in intersectie. De unde si drumul pana acolo.

Luasem si umbrela. In caz ca ploo. Nu ploua inca. Dar daca…? Tre’ sa fim prevazatori, pe onoarea mea. Pentru caci erau nici mai mult nici mai putin decat doo case de belete in intersectie, una dupa semafor, pe malul opus celui de pe care veneam, si una inainte de semafor, dar mai mica, omul imi face semn discret sa astept pana se cinsteste ‘mnealui cu fo’ 6 calatorii asa. Se duce spre gheretutza gri spalacit, se apleaca politicos catre geamlacul de 3/3, ii intinde doamnei vanzatoare de belete un fisic considerabil de monede de 50 de bani impreuna cu cardul de calatorii soptind cald:

EL: Buna dimineata! Fiti va rog amabila, va rog sa imi incarcati si mie cardul cu 8,5 lei!
EA (uitandu-se in zeflemea la turnuletul de monede bronzulii): Numai astia v-au ramas? Altii nu aveti?
EL: Bineinteles ca mai am si altii, stimata doamna! De 10 bani… de 5 bani… Pe care ii preferati?
EA (incuiata de calmul englezesc si sarcasmul nonsalant): Cati sunt acolo? 8,50?
EL: Da… 8,50…
EA (ii numara zgomotos, usor deranjata ca in loc sa faca gestul reflex de numarat bancnote, este pusa in dificultatea de a numara monede dupa care executa operatiunea de reincarcare electronica a cardului): Poftiti!
EL: Multumesc, zi buna!
EA (inchide portita de 3/3 fara a avea satisfactia trantirii sale precum o mare usa in nasul impertinentului care avusese tupeul sa o deranjeze la prima ora a diminetii cu un toptan trivial de monede si continua sa se gandeasca la… nemurirea sufletului)

Traversam intersectia, trecem de cea de-a doua ghereta, de floraria ambulanta in coltul careia doo doamne cleveteau clandestin si ne indreptam spre statie. Tocmai ce pleca un autobuz dintr-nsa.

IO: Fir-ar! O sa intarziem la maman!
EL: Nu-i nimic, ca doar n-avem ora fixa…
IO: Pesemne ca nu o cunosti pe maman si ale sale metehne de punctualitate.
EL: Ei, as!
IO (uitandu-ma spre cerurile innourate): Ce-i drept, mamaie nu se grabeste nicaieri… Nu-i asa mamaie?
EL (zambind complice): Hai ca nu cred sa intarziem mai mult de 15 minute.

Imi mut geanta de pe un antebrat pe altul, ma uit inspre directie din care trebuia sa apara autobuzul, iar statia se umple dintr-o data cu oameni pusi pe fapte mari, sambata dimineata. O doamna soseste carand dupa sine o sacosa foarte mare si complecsa. Gri inchis cu manere din inox.

IO: Ia uite de sacosa mare! Imi plac manerele…
EL (intorcand capul discret spre doamna & sacosa): Mda, intr-adevar!

Apare in peisaj un domn, nici prea inalt, nici prea scund, nici prea slab, nici prea gras, dar nebun sadea. Lesne de inteles dupa uitatura-i pierduta in spatiu. Tragea dupa el un carucior doldora cu treburi. Ce treburi? Nu stiu, caci capacul caruciorului era atent inchis… ermetic aproape. Se invarte de doo ori cu ale sale doo roti, se uita la mine insistent de fo’ cateva ori si se priponeste anxios langa stalpul galben murdar al statiei.

EL (aplecandu-se usor catre mine in ton jovial si sarcastic): Ce te mai plac nebunii…
IO (uitandu-ma zambind la el): Stiam asta deja. De fiecare data cand ma imbrac in rosu primesc aceeasi reactie. Deja m-am obisnuit.
EL (surprins de raspuns): Cum asa?
IO (explicativ-interpretativa): Pai rosul e o culoare care atrage atentia. Pentru oamenii decompensati, atrage si mai abitir. Se simt atrasi ca de un magnet…
EL (curios): Nu stiam asta!
IO (incapatanata): Dar io ma imbrac in rosu in continuare, ca-mi place… Am zis!

Vine 137le. Ne urcam. Valideaza. Ne plasam strategic langa un geam deschis pentru a ne asigura ca in caz de aglomeratie nu vom sucomba prin asfixie. Se porneste magaoaia pe multe roti. La fiecare semafor franele-i sunt atat de bruste, ca in doo statii reuseste sa ne amestece pe toti de la un capat la altul. Sa fii fost franele puternice? Inertia matinala? Somnul neterminat? Toate la un loc, poate? Nu vom stii niciodata…

La Afi coboara lumea… Raman venerabilii batrani, cateva fete neridate… si noi. Pe locurile din fata locurilor pe care ne asezam tacticos poposea un batran. Durdolan, ingrijit, curat, proaspat tuns si prezent in timp si spatiu. Privirea-i cam fugea de la un geam la altul, cu usoare urme de debusolare. Trecem de Academie si ochii i se atintesc pe piata volanta de la poale. Se uita-mprejur si identifica o doamna, cam de aceeasi etate cu a domniei sale, pe care o si interpeleaza repejor.

EL (zambitor): Cum or fi preturile in piata asta?
EA (complianta si incarcata cu bagaje de piata): Cum sa fie… Ca de piata…
EL (perseverent): Da, dar macar produsele… Produsele sunt de la tarani?
EA (argumentativa): Asta este un avantaj in sine. Ca macar stii ca vin direct de la tara, nu le iei din magazin.

Cei doi isi continua dialogurile pe tema pietzaresti. Autobuzul ajunge pe la Sala Palatului. Se mai urca niste batrani. Mai coboara niste batrani. Noi persistam. Intr-o harababura de sexagenari o doamna se trezeste intreband:

EA (usor anxietata): Ajunge la Universitate?
Cealalta EA (care statea de vorba cu EL despre piete si produse ii raspunde negresit): Da, sigur ca da…
Auzind o grozavie ca asta o alta doamna se baga in conversatie incercand sa redreseze informatia furnizata eronat:
O a treia EA: Ba nu!
Cealalta EA: Cum adica, nu?
EA (de-a dreptul anxietata): Pai si unde ajunge atunci?
A treia EA (specifica si victorioasa): La Dunarea…
Cealalta EA (bufnind in ras): Pai si Dunarea nu e la Universitate, doamna?
A treia EA (adancita in specificitate): Ba da, dar nu ajunge IN FATA la Universitate. E o diferenta…
Cealalta EA (razand de-a binelea in timp ce cauta din priviri aprobarea interlocutorului sau masculin cu privire la ridicolul discutiei): Era sa raman bouche-bee cand am auzit ca nu ajunge la Universitate
EL (chicotind complice): Eh, dar Dunarea chiar e langa Universitate…
EA (strutand cuplul pus pe sotii ironice): Hmmm, ma rog!

Ne pregatim sa coboram. Unde? La Universitate… Pardon! La Dunarea! Parol!

EL-ul meu: Ia uite! Ce bine ca ai luat umbrela, draga mea! O sa avem nevoie de ea…
IO (crezand ca ma ia peste picior vantur umbrela amenintator prin aer dupa care imi dau seama ca chiar ploo si o deschid zambind incurcata): Ah!

Morala: Asa cum Sapientii 11Bis nu vor fi niciodata Pacientii 11Bis, asa nici Universitatea nu va fi Dunarea. Poate doar daca vorbim de Universitatea Dunarea din Galati… 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *