Azi am trait un high terapeutic. Ma simt inca sub influenta descoperirilor si ma infrupt din ele cu o lacomia omului care pana de curand fu incremenit in rutina zilnica fara de practica semnificativa in cabinet sau inafara acestuia.

Toamna se numara mai degraba decompensarile decat maniile, dar nu ma plang. Imi port exaltarea si elanul cu mandrie patriotica si imi ud mintea cu cafea ca sa ma asigur ca roadele sunt cu accente psihoterapeutice. Am fost in weekend la unul dintre evenimentele de formare profesionala continua care este pe placul meu, atat ca oameni, lectori, cat si activitati propuse.

Sambata si duminica m-am lafait printre concepte de psihotraumatologie, am ras de m-a durut burta (macar asa sa fac un patratel pe abdomen) impreuna cu o femeie-model pentru mine intr-ale manuirii metodei psihodramatice si mi-am facut auzite parerile in cele 9 mari si zari ale amfiteatrului Constantin Radulescu-Motru al Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei.

Am tras nitel shopping intelectual, achizitionandu-mi cartea “Crescandu-l pe Cain” in care sper sa descopar o viziune umana si diferentiata in gestionarea trairilor emotionale ale baietilor de la nastere pana la varsta scolaritatii.

Recunosc ca mi-era o foame de cunoastere si-un dor de schimburi conversationale cu oameni care vorbesc aceeasi limba cu mine incat atunci cand m-am trezit inconjurata, capul mi s-a transformat intr-un girofar detector de miscare asidua la nivel neuronal.

Si pentru ca mi s-a cerut impartasirea experientelor din cadrul celei de-a III-a editii a Conferintei Internationale de Psihotraumatologie o sa ma apuc de povestit pe indelete ca sa ne priasca tuturor. Prima zi de conferinta i-a avut in prim-plan pe domnul Serban Ionescu si pe Franz Ruppert cel notoriu in lumea constelatiilor.

Pe cat de diferiti, pe atat de complementari as zice. Domnul Ionescu a dat startul cu o intrebare non-retorica ridicata la rang de dilema pe care si-o pune orice psohoterapeut practician din cand in cand “Psihoterapia: Meserie, stiinta sau arta?”.

Am luat cu mine cateva nuante pe care doar domnia sa a reusit sa le contureze cu un je-ne-sais-quoi tipic. Psihoterapia este meserie intrucat iti cam tocesti coatele si mintea in a ta ucenicie si iti trebuie un set de unelte terapeutice cu care sa lucrezi cu mintea, sufletul si corpul clientilor tai.

Este stiinta pentru ca dupa o groaza de cercetatori care au varsat niscaiva “blood, sweat and tears” avem o serie de instrumente de lucru standardizate care ne ajuta sa ne cuantificam rezultatele si feedback-ul.

Si este arta pentru ca stilul terapeutic este precum sarea-n bucate: ori da gust, forma si contir demersurilor terapeutice, ori le lasa fara suflare. Autenticitatea, profunzimea si minutiozitatea expunerii au facut auditoriul sa nu mai conteneasca cu aplauzele de final.

Faima lui Franz Ruppert, cel care a schimbat diopriile ochelarilor psihotraumatologici care ne ajuta sa lucram terapeutic cu trauma, nu e de ici de colo. Cu o inspiratie debordanta care l-a impulsionat sa scoata carti pe banda rulanta despre practica s-a terapeutica, omul ni s-a prezentat fara vreun piedestal sau vreo pretentie, ci cu intentia de a ne introduce in Terapia Identitii ca alternativa la Terapia Constelatiilor Familiale.

Cred ca atunci cand recunosti in for deschis ca ai ajuns la concluzia ca some of your early findings nu s-au dovedit atat de potrivite precum credeai, profesionalismul tau creste pana-n la tavan si poate un pic mai sus. Conceptualizarea notiunii de Eu post-trauma ca fiind splituit nu in doua, ci in trei parti – Eul sanatos, Eul supravietuiror si Eul traumatizat, e o piatra de capatai a interventiilor moderne in terapia traumelor.

Unul dintre aspectele expuse de Franz Ruppert s-a referit la notiunea de “copil”. Denumirea de fat sau fetus a fost exclusa pe deplin din vocabularul sau cu explicatia ca copilul devine copil inca din momentul in care ovulul este fecundat de spermatozoid.

Nu exista zigot. Exista un copil care creste si se dezvolta in pantecul mamei sale si invata sa se raporteze la realitate prin intermediul mamei. Acestea fiind spuse, prima relatie si cea mai semnificativa din toate punctele de vedere pentru copil este aceea cu mama. Toate celelalte relatii dezvoltate ulterior sunt importante, insa nu primordiale.

O mama traumatizata sau indisponibila emotional va transmite un mesaj de supravietuire copilului nenascut. Un uter expus la avorturi va constitui un mediu ostil de dezvoltare pentru copil. Trauma simbiotica este cea asupra careia discursul sau s-a orientat, cat si asupra etichetelor primite de Eu in raport cu diferite grupuri de apartenenta: “The identity notions of German, muslim, man, father, schizophrenic are just some labels which can squeeze the Ego in an unnatural and uncomfortable state”.

Ziua cea dintai s-a finalizat cu doua workshop-uri: o expunere didactica a Constelatiei Propozitiei de Intentie si o dezbatere pe subiectul “Hiatusul dintre cercetatorii si practicienii din domeniul psihoterapiei”. Ceea ce m-a frapat la primul workshop a fost aruncarea nestavilita cu capul inainte a peste un sfert din audioriu in cutiuta celor care doresc sa se expuna in plen cu riscul retraumatizarii.

Concluzia: Ati citit degeaba toate cartuliile alea groase de psihotraumatologie daca ajungeti sa va doriti sa fiti carne de tun pentru trecatori, cat si cascadori fara plasa de siguranta in terapia cu proprii vostri clienti. Supervizare inainte de toate, mes cheres!

Daca doare, nu inseamna ca tre’ sa pui sare si otet sa o pui de-o salata, ci bandajezi rana si cauti ajutor specializat. Cat despre the almighty gap between scientists and practicians, mi s-a parut ca dintre cele 6 puncte de reflectie lansate de Serban Ionescu, primul a blocat mai ceva ca o mascota Robingo!

“Ce metoda folosesti in psihoterapie?” e o intrebare pe cat de simpla pe atat de elocventa pentru delimitarea capabilitatilor si putintelor tale de terapeut. Daca nu stii sa raspunzi specific la aceasta intrebare, un lucru e cert: mai trebuie sa inveti un pic. Io sunt sistemica de cuplu si familie! Tu?