Tag Archives: psihotraumatologie

Muntele cel înalt al lui Aaron

Muntele cel înalt al lui Aaron

Astăzi voi scrie despre Aaron.

Aaron a murit la 28 de ani. S-a spânzurat. În celula lui. După stingerea luminii. Până să ajungă în punctul ăla, a trăit. O viață intensă, împovărătoare și confuză. Lumea a aflat de existența și ulterior neființa lui, pentru că a fost celebru. A jucat fotbal american. Bine. A fost iubit. A fost hulit. A fost judecat. A fost condamnat. A fost părăsit. I-a fost studiat creierul.

Cred că nu am mai rămas așa pe gânduri de când l-am cunoscut pe Kalief Browder, despre care am scris tot aici, mai demult. Și el a murit. Tot spânzurat. De aerul condiționat dinafara casei mamei lui. După ce tocmai ieșise din Rikers Island după o condamnare injustă.

De ce oare se întâlnesc acești doi bărbați în mintea mea atât de natural? Poate pentru că poveștile lor de viață trezesc în mine același sentiment: o tristețe profundă. Aaron, spre deosebire de Kalief, a ieșit aparent din tiparele stereotipice în care noi, oamenii, încercăm să-i băgăm pe cei pe care nu îi înțelegem și de ale căror acțiuni ne temem și ne scuipăm în sân mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem  ca ei.

Aaron a fost singur cam toată viața lui cea scurtă. Iar în singurătatea lui, s-a zbătut să se înțeleagă și să se ascundă de judecata lumii. A înțeles din fragedă pruncie că tata se supără dacă zice că vrea să devină majoretă, așa că a devenit jucător de fotbal american. Ca tata. A continuat să se uite la tata care, în comunitate era un model de urmat, iar în spatele ușilor închise ale casei era un bărbat care știa să își exprime furia lovind-o pe soția lui până la refuz.

Ăsta era temperamentul lui. Mai coleric. Asta zicea lumea. A trăit un moment în copilărie în care, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele său și un vecin, s-a trezit încolțit într-un cort pentru copii. Ani mai târziu, a îndrăznit să întrebe un psiholog dacă există oameni care se nasc homosexuali.

Aaron a învățat de la o vârstă foarte mică faptul că, dacă vrei ca oamenii să te iubească, trebuie să te prefaci că ești altcineva decât ești cu adevărat. Și așa a și făcut. S-a prefăcut. Până în punctul în care cele două identități ale sale au început să se ciocnească, iar efortul de a le menține la distanță una față de cealaltă a devenit prea mare. Povara, prea grea.

Tata a murit când el avea 16 ani. El n-a plâns la înmormântare. Mama a intrat într-o nouă relație la scurt timp după cu soțul unei verișoare. Aaron s-a readaptat noii situații și a investit-o pe verișoară cu imaginea maternă. Verișoara era bolnavă de cancer și a murit și ea în cele din urmă.

El a plecat la facultate. Alta decât s-ar fi așteptat cei apropiați lui. Și a tras până când a fost văzut și apreciat pentru ceva ce putea face: să joace fotbal american. A început să fumeze iarbă zi-lumină ca să scape de poverile vieții lui. S-a combinat cu o prietenă din liceu.

A început să o ardă dubios cu băieți la fel de furioși ca el, prin cluburi. Singura diferență dintre ei și el era că nimeni nu știa că Aaron ar fi furios, căci el ajunsese un profesionist nu numai în fotbal, dar și în a se ascunde de oameni. Pentru că el era greșit. Defect. De neiubit. Un obiect inutil. Furia i-a ținut companie în tot acest timp. Împreună cu loviturile la cap pe care le tot primea cadou în meciurile de fotbal.

Ca jucător excela. Ca om, se afunda în el. Înainte de a fi recrutat pentru NFL l-au testat și au descoperit că pe lângă faptul ca sângele lui devenise verde de la câtă iarbă fuma, cu maturitatea socială stătea cam foarte prost. El și-a luat angajamentul ca își va readuce sângele la culoarea roșie, și toată lumea a fost fericită.

S-a mai îngrășat un pic și a început să se tatueze peste tot. Unul dintre antrenorii lui a observat că de fiecare dată când se ducea acasă, revenea praf, așa că a zis să nu-l mai lase să meargă acasă și problema se va rezolva. Numai că problema nu s-a rezolvat, și Aaron a început să își lase furia să apese pe trăgaci din te miri ce tâmpenie.

După care panică. Iarbă. Paranoia. Pe repeat. După care back to work. Business as usual. Unii zic că a fost sociopat. Io prefer termenul disociat. A făcut și-un copil cu prietena lui din liceu, care a fost singura care i-a rămas alături atunci când poliția a început să-l investigheze.

Incredibil pentru publicul larg cum un om care avea totul s-a dovedit a fi un criminal.

Poate nu avea totul?

Poate nu avea nimic?

Poate se săturase să se mai prefacă?

Bun, acum care ar fi morala acestei povești?

Kids, don’t do drugs? Nope.

Like father, like son? Nope.

Unde dragoste nu e, nimic nu e? Pe aproape.

Atunci când vine adversitatea peste tine, dacă nu ai oameni care să te ajute ești ușor în pom și pomu’-n aer? Poate.

Atunci când alegi atașamentul în schimbul autenticității și constați că tot singur ai rămas, îți bagi piciorul și te arunci în cea mai rea versiune a ta… rea, dar autentică! De ce nu?

Concluzia mea ar fi că nu mi se pare de neexplicat, și atât de out of this world, ceea ce a făcut Aaron.

Am zis că după ce i-au studiat creierul au constatat că avea un stadiu avansat de encefalopatie craniană traumatică de la numărul de lovituri în cap primite în câmpul muncii?

Revenind, la concluzii. Cred ca în relații stă totul. Ascensiunea și colapsul nostru ca oameni. În calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cu alții și cu noi înșine. Mi-aș fi dorit ca Aaron să aibă relații care să îl ajute să iasă din el-ul traumatic și confuz. Dar n-a avut. Muntele cel mai înalt pe care a tot încercat să-l urce a fost tocmai cel al liniștii și împăcării cu cine este el cu adevărat.

Merită să vă uitați la documentar. O să vă dea ceva de gândit.

CiNPT 2015 – Day One

CiNPT 2015 – Day One

Azi am trait un high terapeutic. Ma simt inca sub influenta descoperirilor si ma infrupt din ele cu o lacomia omului care pana de curand fu incremenit in rutina zilnica fara de practica semnificativa in cabinet sau inafara acestuia.

Toamna se numara mai degraba decompensarile decat maniile, dar nu ma plang. Imi port exaltarea si elanul cu mandrie patriotica si imi ud mintea cu cafea ca sa ma asigur ca roadele sunt cu accente psihoterapeutice. Am fost in weekend la unul dintre evenimentele de formare profesionala continua care este pe placul meu, atat ca oameni, lectori, cat si activitati propuse.

trauma_logo

Sambata si duminica m-am lafait printre concepte de psihotraumatologie, am ras de m-a durut burta (macar asa sa fac un patratel pe abdomen) impreuna cu o femeie-model pentru mine intr-ale manuirii metodei psihodramatice si mi-am facut auzite parerile in cele 9 mari si zari ale amfiteatrului Constantin Radulescu-Motru al Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei.

Am tras nitel shopping intelectual, achizitionandu-mi cartea “Crescandu-l pe Cain” in care sper sa descopar o viziune umana si diferentiata in gestionarea trairilor emotionale ale baietilor de la nastere pana la varsta scolaritatii.

Recunosc ca mi-era o foame de cunoastere si-un dor de schimburi conversationale cu oameni care vorbesc aceeasi limba cu mine incat atunci cand m-am trezit inconjurata, capul mi s-a transformat intr-un girofar detector de miscare asidua la nivel neuronal.

Si pentru ca mi s-a cerut impartasirea experientelor din cadrul celei de-a III-a editii a Conferintei Internationale de Psihotraumatologie o sa ma apuc de povestit pe indelete ca sa ne priasca tuturor. Prima zi de conferinta i-a avut in prim-plan pe domnul Serban Ionescu si pe Franz Ruppert cel notoriu in lumea constelatiilor.

Pe cat de diferiti, pe atat de complementari as zice. Domnul Ionescu a dat startul cu o intrebare non-retorica ridicata la rang de dilema pe care si-o pune orice psohoterapeut practician din cand in cand “Psihoterapia: Meserie, stiinta sau arta?”.

Am luat cu mine cateva nuante pe care doar domnia sa a reusit sa le contureze cu un je-ne-sais-quoi tipic. Psihoterapia este meserie intrucat iti cam tocesti coatele si mintea in a ta ucenicie si iti trebuie un set de unelte terapeutice cu care sa lucrezi cu mintea, sufletul si corpul clientilor tai.

Este stiinta pentru ca dupa o groaza de cercetatori care au varsat niscaiva “blood, sweat and tears” avem o serie de instrumente de lucru standardizate care ne ajuta sa ne cuantificam rezultatele si feedback-ul.

Si este arta pentru ca stilul terapeutic este precum sarea-n bucate: ori da gust, forma si contir demersurilor terapeutice, ori le lasa fara suflare. Autenticitatea, profunzimea si minutiozitatea expunerii au facut auditoriul sa nu mai conteneasca cu aplauzele de final.

Faima lui Franz Ruppert, cel care a schimbat diopriile ochelarilor psihotraumatologici care ne ajuta sa lucram terapeutic cu trauma, nu e de ici de colo. Cu o inspiratie debordanta care l-a impulsionat sa scoata carti pe banda rulanta despre practica s-a terapeutica, omul ni s-a prezentat fara vreun piedestal sau vreo pretentie, ci cu intentia de a ne introduce in Terapia Identitii ca alternativa la Terapia Constelatiilor Familiale.

Cred ca atunci cand recunosti in for deschis ca ai ajuns la concluzia ca some of your early findings nu s-au dovedit atat de potrivite precum credeai, profesionalismul tau creste pana-n la tavan si poate un pic mai sus. Conceptualizarea notiunii de Eu post-trauma ca fiind splituit nu in doua, ci in trei parti – Eul sanatos, Eul supravietuiror si Eul traumatizat, e o piatra de capatai a interventiilor moderne in terapia traumelor.

Unul dintre aspectele expuse de Franz Ruppert s-a referit la notiunea de “copil”. Denumirea de fat sau fetus a fost exclusa pe deplin din vocabularul sau cu explicatia ca copilul devine copil inca din momentul in care ovulul este fecundat de spermatozoid.

Nu exista zigot. Exista un copil care creste si se dezvolta in pantecul mamei sale si invata sa se raporteze la realitate prin intermediul mamei. Acestea fiind spuse, prima relatie si cea mai semnificativa din toate punctele de vedere pentru copil este aceea cu mama. Toate celelalte relatii dezvoltate ulterior sunt importante, insa nu primordiale.

O mama traumatizata sau indisponibila emotional va transmite un mesaj de supravietuire copilului nenascut. Un uter expus la avorturi va constitui un mediu ostil de dezvoltare pentru copil. Trauma simbiotica este cea asupra careia discursul sau s-a orientat, cat si asupra etichetelor primite de Eu in raport cu diferite grupuri de apartenenta: “The identity notions of German, muslim, man, father, schizophrenic are just some labels which can squeeze the Ego in an unnatural and uncomfortable state”.

bigstock-ptsd-symbol-isolated-on-white-33431585

Ziua cea dintai s-a finalizat cu doua workshop-uri: o expunere didactica a Constelatiei Propozitiei de Intentie si o dezbatere pe subiectul “Hiatusul dintre cercetatorii si practicienii din domeniul psihoterapiei”. Ceea ce m-a frapat la primul workshop a fost aruncarea nestavilita cu capul inainte a peste un sfert din audioriu in cutiuta celor care doresc sa se expuna in plen cu riscul retraumatizarii.

Concluzia: Ati citit degeaba toate cartuliile alea groase de psihotraumatologie daca ajungeti sa va doriti sa fiti carne de tun pentru trecatori, cat si cascadori fara plasa de siguranta in terapia cu proprii vostri clienti. Supervizare inainte de toate, mes cheres!

Daca doare, nu inseamna ca tre’ sa pui sare si otet sa o pui de-o salata, ci bandajezi rana si cauti ajutor specializat. Cat despre the almighty gap between scientists and practicians, mi s-a parut ca dintre cele 6 puncte de reflectie lansate de Serban Ionescu, primul a blocat mai ceva ca o mascota Robingo!

“Ce metoda folosesti in psihoterapie?” e o intrebare pe cat de simpla pe atat de elocventa pentru delimitarea capabilitatilor si putintelor tale de terapeut. Daca nu stii sa raspunzi specific la aceasta intrebare, un lucru e cert: mai trebuie sa inveti un pic. Io sunt sistemica de cuplu si familie! Tu?