Doi

Doi

Clocesc de ceva zile niște gânduri care se tot rotunjesc, se completează și se accentuează legate de statul în casă, care a devenit acest efect secundar al vieților noastre cu impact îndoielnic. Căci nu prea știi sigur în ce direcție de duce.

Sâmbătă am ieșit la plimbarea în jurul blocului și cum blocu’ era lung și șerpuit, iar liniștea domnea peste tot, se auzeau doar accentele. Adică țipetele. Din vreo două case. Țipete de neputință. De frustrare. De încrâncenare.

Am vorbit despre de toate, numai despre cum arată cuplul în situații în care trebuie să stea împreuna, în același spațiu, pe timp nelimitat. Pereții locului căruia îi spunem ‘acasă’ ne pot îmbrățisa, la fel de bine cum ne pot strânge precum o menghină, iar toleranța fiecăruia dintre noi ține, în parte și de experiențele de viață similare.

Știți povestea aia cu ‘Dacă ar fi să alegi pe cineva cu care să rămâi blocat pe o insulă pustie, pe cine ai alege?’. E chiar în fața voastră, a noastră, devenită realitate. Nu mai e chiar atât de idilic peisajul, nu?

Mi se pare că ritmul amețitor în care fugim prin propria noastră viață se reflectă într-o anumită măsură și în modul în care fugim prin viața aproapelui nostru. La viteză mare nu prea vezi detaliile peisajului. La viteză mică însă parcă încep să se contureze niște lucruri de care poate nici nu aveai habar.

Pe unele le descoperi cu încântare. La altele nu vrei să te uiți, dar n-ai încotro. Sunt chiar acolo în fața ta. Iar dusul lent al gunoiului la ghenă nu le salvează de data asta.

Îmi amintesc de un discurs al lui Alain de Botton care se întreba de ce oare avem așteptarea ca doi oameni, imperfecți, cu nebuniile lor să se înlănțuie într-o compatibilitate de poveste, când logica ne zice ca nebunia mea + nebunia ta = nebunie la pătrat?

Gândul mi se duce la cuplurile care se aflau în situații extreme înainte să dea pandemia peste noi, iar acum extremul capătă noi valențe, vezi femeia care a fost nevoită de niște circumstanțe bizare să locuiască în casă iarăși cu cel împotriva căruia avea ordin de restricție.

Dar nu numai la ei. Mă gândesc și la cuplurile care trec prin schimbări de viață majore la care trebuie să se adapteze, în vreme ce în jurul lor plutește pandemia, panica și incertitudinea financiară.

Cât și la cuplurile care sunt într-o perioadă de liniște pe care și-au pregătit-o și așternut-o cu minuțiozitate, care acum pare ilară în comparație cu haosul și neliniștea exterioare.

Mai sunt și cuplurile care abia se formau care ajung ca în filmulețul ăla de pe Facebook să se excite reciproc prin spălări sincron pe mâini, decât prin contact fizic de îndrăgosteală.

Și totuși știți în ce direcție am putea noi, aceste diade nesfărșite de omuleți să ne uităm întru înțelepciune?

Spre cuplurile ‘la risc’ care au trecut prin război, regimuri opresive și pierderi care ies în continuare să își ia pâine (sub privirile dojenitoare ale milenialilor) și merg înainte pentru că le este familiar sentimentul de criză. S-au împrietenit cu el și îl consideră parte și firescul vieții.

Ei ne-ar putea reaminti că e perfect natural să îți fie greu. Și că în fața greului trebuie să te zbați spre mai bine. Să nu te lași. Că dacă te lași, nu vine nimeni să te salveze.

Nu zic că trebuie neapărat să trăiești război și foamete ca să fii rezilient, dar zic că trebuie să îți deschizi ochii și să te uiți în jur căci lumea asta, așa cum o știai până acum s-ar putea să se schimbe.

Iar responsabilitatea ta de om, cât și a voastră, a noastră de doi câte doi, e să-i ținem piept și să ținem pasul cu ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *