Joia vântului șuierător

Joia vântului șuierător

Așa îi va rămâne numele pentru că ăsta a fost zgomotului de fond astăzi. Șuierături vântoase. Ba pe hol. Ba printre copaci. Ba prin burlanul de la baie care făcea să vibreze gura de vizitare, spre teroarea Rinei care o păzea precum soldatul Svejk.

Știți care-i partea bună a ceea ce fac eu acum? Că nu știu în ce direcție mă voi duce cu firul gândurilor aștenut pe albul ecranului. Pentru că mă obosește atâta control și simt că noi, oamenii, am venit în ultima vreme cu chintale de control direct proporționale cu percepția pericolului (văzut în imprevizibilitatea sa înspăimântătoare) și efectele secundare nu întârzie să apară.

Nu vreau să mă robotizez, așa că glumesc. Fac haz de necaz. Mă joc cu vorbele. Fac mișto. Încerc să nu mă iau foarte tare în serios. Mai și înjur. Știți si voi cum e cu umanitatea asta. Trebuie exersată ca să nu uităm s-o mai scoatem de la naftalină.

Dacă ieri ziceam că nu mai pot după mai bine de 10 ore online, eul de astăzi poate.

Și poate, pentru că a decis să se îmbrace în galben ca să înceapă ziua bine.

Poate, pentru că a decis să închidă laptopul de muncă la ora la care trebuie, nu la alta.

Poate, pentru că a decis să scormonească salteluța de gimnastică și să facă niște Pilates pentru mind, body & spate oferit cu atâta generozitate de Simona. Simo, spatele meu îți mulțumește! 🙂

Poate, pentru că a decis ca după Pilates să deschidă fereastra larg și să își ia cartea aia începută de la Crăciun ca să mai vadă care-i treaba cu ‘Cele 12 reguli de viață’ ale lui Jordan Peterson. Nu-i ironic că am început prin a zice că ne afundăm în control și acum vorbesc de reguli de viață? Nu degeaba zice Jordan ca haosul este asociat cu femininul. Pentru că, aflați că, în capul meu, totul se leagă de tot.

Poate, pentru că astăzi, în timpul Circle Time-ului cu Year 1 Blue toată lumea a strigat în cor ‘we love school, we miss school’ și am făcut inimioare cu mâinile pe care ni le-am trimis unii altora așa prin fibră optică.

Poate, pentru că vede sensul în toată căpița asta de evenimente care se precipită de la o zi la alta.

Și uite că asta zicea și Jordan, că viața nu-i despre fericire, ci despre sens. Că cică fericirea-i o treabă secundară care mai apare când și când, dar că sensul este călăuza, mai ales în criză. Cred că lui Jordan îi placea mult și de Viktor Frankl că el era cu sensu’ vieții.

Un pasaj care mi-a plăcut în mod special din carte este:

‘Avem nevoie de reguli, standarde, valori – și luați separat, dar și luați împreună. Suntem niște animale de povară, obișnuite să tragă la jug. Avem nevoie de o încărcătură care să ne justifice existența mizerabilă. Avem nevoie de rutină și de tradiție. Aceasta înseamnă ordine. Ordinea poate deveni excesivă, ceea ce nu este bine, dar haosul este o mlaștină în care ne înecăm – și nici asta nu e bine. Trebuie să ne menținem pe calea dreaptă și îngustă… Cărăruia este fâșia care desparte ordinea de haos. Acolo suntem suficient de stabili, dar și suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili, de cooperanți. Urmând această cărăruie, ne găsim sensul care ne poate justifica viața cu inevitabila ei suferință.’

Cred că perioada asta, pentru noi ca profesori, este fix provocarea de a urma cărăruia de care vorbea Jordan Peterson care să ne facă suficient de stabili, dar si suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili și de cooperanți încât să pășim în pași de pionieri (căci asta suntem) pe niște teritorii total necunoscute pe care le luminăm prin sensul nostru comun: să susținem educația prin orice mijloace, în orice condiții, independent de orice pandemie ne-ar bate la ușă.

P.S.: Întrerupem programul obișnuit de auto-izolare cu o întrebare de ultimă oră: Pe la voi a venit cineva acasă să vă testeze? Nu de alta da’ io îi aștept în pridvorul apartamentului și mă gândeam dacă să las ușa descuiată sau nu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *