Nici nu mai țin minte ultima dată când am plecat în vacanță și asta înseamnă că ori am memoria unui peștișor auriu (ceea ce nu e exclus), ori că s-a întâmplat acum mult prea mult timp. Înainte de a-l avea pe Dimi. Înainte de a rămâne însărcinată cu Dimi. Adică, dacă facem un mic calcul matematic, de minim 2 ani.

Ne-a fost tare greu pentru că amândoi avem gând de ducă pe-o nălucă și dor de explorat locuri noi. Suntem călători cărora le șade bine cu drumul, dar acești călători, după ce au trecut printr-o pandemie, o sarcină și un bebe mic, pare că și-au pus în cui rosturile visatului în deplasare.

Puneam trei bulendre într-un rucsac, ne urcam în mașină sau pe motor și duși eram. Ne-a trebuit ceva până ne-am readus aminte de noi. Noi ăia spontani și aventuroși. La care se adaugă un pui de noi pe care vrem sa îl învățăm despre frumusețea călătoritului, despre minunățiile care zac undeva înafara casei, despre amintirile frumoase care se imprimă în noi atunci când oboseala de voiaj se contopește cu momentele memorabile de orice fel.

Visam la cai verzi pe pereți undeva în aprilie, după ce făcuse Dimi un an, să plecam o lună în Grecia. O lună de lapte elenă părea o continuare firească a lunii noastre de miere argentiniene. Am făcut planuri care s-au năruit cât ai zice pește, pentru că nu eram în starea necesară de vacanță. Pur și simplu nu am fost în stare și asta e bine să îți recunoști din când în când, la un ceas de sinceritate. Când poți, ce poți și când nu mai poți.

Logistica unei vacanțe cu un copil ne-a pus rotițele în mișcare de mai aveam un pic și ne luam zborul de cât am pitrocit bagajele. Ce e necesar? Ce ne e de ajutor? Ce putem lejer să lăsam acasa? Less is more se zice. Dar less-ul ăsta s-a rezumat în cazul nostru la un troller gigant pt Dimi, un rucsac pentru Răzvan și o geantă de voiaj pentru mine, la care s-au mai adăugat patul de voiaj, rucsaci și rucsăcei pentru mâncare, răcire, mama lui Ștefan cel Mare și iacătă ca le-am dat de cap pâna la urmă. Cu un Excel pe care l-am bifat cu sfințenie. Și evident că tot am uitat ceva, dar nu-i bai. E ok… Se rezolvă…

Suntem de o zi în Corbu, la o cazare foarte dragă nouă, pe care am descoperit-o acum ceva vreme, pe când călătoream călare. Omul care are locul, l-a sfințit cu idei faine de amenajare și cu o vorbă bună la ceas de seară pe terasă la o bere. Cred că e a treia oara când venim aici, dar prima dată în formulă de trei (complex, nicidecum simplă).

Când l-a văzut pe Dimi ieri, s-a apropiat de el, l-a mângăiat pe față și i-a zis tătos:

‘Ce faci măi flăcău? Tu ești cam frumos așa… blond, ochi negrii… Cu cine semeni tu așa frumos?’

După o pauză, se aude Răzvan spunând molcom:

‘Cu amândoi…’

Am ajuns la amiază la cazare. Dupa un drum bun, cu dormit, oprit, mâncat, băut, schimbat, jucat, maimuțărit, ascultat muzică, citit și câte și mai câte, cu 5 metri înainte să parcăm în curtea omului, Dimi dă afară în jet hotărât cam tot ce mâncase în ultima ora, efect al zgâlțâielilor de pe drumurile în lucru din comună. Vomă peste tot. Hai că ne cazam, ne schimbăm și ne culcăm de prânz să ne revenim.

Ușa încuiată. Începe ploaia. Ne adăpostim sub o streașină. Voma de pe Dimi acum e și pe mami. Oamenii care trebuiau să ne facă un pustiu de bine și să nu încuie ușa de la intrare n-au înțeles, nu neaparat pentru că erau turci, ci mai cu seamă polonezi, așa că am așteptat nițel intru descuiere.

Răstimp în care am dat o tură de jur împrejur după ce l-am schimbat pe Dimi, pe două scaune puse laolaltă, pe terasa din față, sub o boltă verzuie de viță de vie. În spatele casei am găsit o roabă așa că l-am urcat mintenaș într-însa și am dat ceva ocoluri cu chiuială prin iarba arsă de soare. A găsit o minge dezumflată, pe care a moșmondit-o un pic și numai bine au si ajuns mama și bunica gazdei care ne-au deschis calea către somn.

S-a dormit agitat după ce s-au adus bagaje cât să transforme vibe-ul retro al camerei într-unul post-apocaliptic. După-amiază s-au mâncat senvișuri cu salam, ceapă și cascaval pregătite cu drag de tati, care a stat cu monitorul de bebe și Seneca la o șuetă silențioasă pe terasă. S-a baut niște supă luată la pachet de acasă.

Ne-am echipat de plajă și duși am fost. Casa nu e aproape de plajă, dar chiar nu contează. Totul e bine. Totul e mai mult decât bine. E imperfect de bine. Un nou timp verbal potrivit pentru ceea ce trăim acum.

Ajunși pe plajă cu toate sarsanalele după noi, am descoperit oameni puțini, soare cald, mare rece și agitată și nisip aspru. Ne-am instalat, ne-am sulemenit cu cremă de soare și ne-am dus câte unu’, câte doi, câte trei la balaceala. Dimi trăia o stare de bucurie amestecată cu extaz, curiozitate și frică.

Răzvan se uita la el și cu dragul și iubirea lui de tată îl ajuta ca bucuria și entuziasmul să depășească frica, luându-l la plimbare printre valuri. Eu stăteam pe mal și mi se părea ireal totul. Suntem aici! Am ajuns în sfârșit! Suntem în vacanță la mare! Nu pot sa cred! Ai mei se bălăcesc în mare și chiuie de veselie. Eu mă uit la ei și din ochi începe să-mi curgă mare. Mare albă de drag, recunoștință și bucurie. Câte am trăit până am ajuns aici! Sufletul mi-e preaplin și marea continuă să mi se reverse din ochi. El mă vede și mă ia în brațe.

Eu îi zic printre muci și suspine:

‘We did it!’

El mă strânge la piept. Dimi se joacă pe mal cu nisip și apă. E bine! Mă îmbie să mă duc să mă bălăcesc. Merg cu luare-aminte prin apă. Vine în fugă după mine și mă ia pe sus. Ne hârjonim în apă și fețele împreună cu frunțile ni se descrețesc. Dimi se uită la noi și râde în timp ce ne arată că știe cum să folosească lopata în nisip. Facem poze cu Polaroidul. Toate ies roz de la căldură. Sau poate de la vie en rose. Ceea ce trăim acum, cu bune și cu grele, este la notre vie en rose.

Se apropie seara, ne strângem calabalâcul și pornim spre casă. Suntem așa de obosiți că nu prea ne mai înțelegem om cu persoană. Dimi plange din orice, Răzvan încearcă să își dea seama ce trebuie făcut mai departe, iar eu, eu mă învârt ca un testicul într-o căldare cu intenția să pun la punct rutina de seară.

Apare gazda cu niște beri și voie bună.

Eu zic:

‘Spor la beri! Eu mă duc să îl culc pe Dimi.’

Răzvan zice:

‘Serios? Ce-am facut de am tras lozul câștigător?’

Eu îi replic râzând:

‘Ține minte trei cuvinte…’

Mă duc, îmbăiez pruncul, îl ung cu creme bebelușești, îl îmbrac în pijamale, îi dau biberoanele de seară, îl pun în pătuț, iar eu regulamentar, mă aștern pe podea lângă pătuțul lui, cu o mână pe el întru alin și siguranță. Noapte bună, noapte bună, la mare sub clar de lună!