Tag Archives: introspectie

Autoportret (II)

Autoportret (II)

Asa. Unde ramasesem? Ah, da. Tocmai ce intrasem cu bursa la trei facultati alese de mine. Mama ce high a fost ala! Nici nu mai stiu ce am facut in vara aia, dar odata cu venitul toamnei in viata mea de adolescenta, lucrurile au inceput sa se aseze si mai mult. Asa cum au obiceiul, lucrurile astea, dupa ce se amesteca si se involbureaza, precum apele celui mai tulbure rau de munte care trebuie neaparat sa ajunga degraba aval. Imi aduc aminte multe lucruri frumoase din facultate. Cat si multe lucruri urate. Dar hai sa punem lupa pe cele frumoase mai intai, nu?

Imi amintesc cum m-am imprietenit cu cu Axe, prietena mea de-o viata. Cum am mers in Sovata la ziua ei si am dansat pe mese. Prima sesiune unde m-am dus cu pantalonii mirosind a bere la examenul oral cu Zlate, din motive de… ‘nu mai aveam pantaloni curati’. Da, da. Exact ca in bancul cu tricoul cu Metallica. Asa eram pe atunci. Dar tricoul meu era cu Nirvana si ascultam Luna Amara dimineata, pranz, seara si noaptea. Caci la concertul lor fusesem. In Jukebox. La Zlate am luat 8. Decent. Indecent a vrut ca am dat sa imi scot pierce-ul in spranceana, dat cu ocazia celor 3 de 10 in Mall Vitan impreuna cu alta prietena de-ale mele de-o viata, Andreea, si cand colo, am ramas cu el si piele din jurul lui, in mana. Acum am o cicatrice sexy la spranceana stanga care spune povestea asta fara vorbe.

Imi amintesc laboratorul de psihologie experimentala din Electronica, drumurile intre Electronica, Geografie, Matematica si Chimie, caci Psihologia nu avea sediu pe atunci. Doamne ce frumoasa a fost vanzoleala aia!

Imi mai aduc aminte de Art Jazz Club intr-o seara de toamna si un pictor fain cu care m-am pupat si care m-a pictat. Da, fix ca in ‘Jake, paint we like one of your French ladies!’. Fix asa! Tabloul nu il mai am din pacate, ca-s iute la manie si cred ca l-am aruncat pe geam cand ne-am despartit. Asa cum am rupt si pozele si scrisorile iubirii mele din liceu dupa ce ne-am despartit.

Ca asa sunt. Nabadaioasa! Mod indicativ. Timp prezent. Asa SUNT.

Imi aduc aminte cum m-am angajat in anul III pentru prima data la Zapp Departamentul Plati, pentru ca simteam ca am nevoie de independenta financiara si sa mai fac un pas inafara cuibului care incepea usor-usor sa ma stranga. Si mergeam pana in Balotesti. In fiecare zi. In ture. Visam ca pierd microbuzul. Odata am si taiat intersectia de la Rosetti incercand sa il prind. Si l-am prins. L-am si impins pe ploaie ca nu pornea. Zapp-ul m-a invatat multe despre viata si despre mine.

M-a invatat ca orice e posibil cu munca si determinare.

Ca munca innobileaza, atata vreme cat e cinstita si o faci bine.

Ca poti merge in club si pe urma direct la munca.

Ca poti sparge primul salariu pe un iPod.

Ca poti avea o sesiune intreaga de restante pe care sa o dai dupa sesiunea de vara si sa o iei cu 10 pe linie.

Si ca moartea nu te asteapta sa fii pregatit sa o primesti in viata ta. Ea vine, pe nesimtite, si te loveste in moalele capului si in centrul inimii.

Tata s-a dus cand eram in anul III. Au trecut 20 de ani de atunci. O viata de om. Vreau sa il invat pe Dimi sa joace sah, tati! Asa cum jucam noi, mai tii minte? La un moment dat ai facut o treaba misto, pe care vreau si eu sa o fac cu el: ai pus doua randuri de piese pe tabla si mi-ai zis:

‘Incepe sa capturezi!’

Asta ca sa ma inveti cum se muta corect piesele pe tabla. Fabulos! Vezi ca tin minte si acum treaba asta?

Licenta nu mi-am dat-o in anul IV. Didaia. Probabil eram usor busita emotional, unde mai pui ca incepusem si formarea in psihoterapie sistemica de cuplu si familie, care ma solicita intens, cat si primul meu job de-a adevaratelea ca psiholog la un ONG care asista victimele traficului. Aia da, inceput de cariera, frate! A fost de departea cel mai bun mod in care puteam sa imi fac intrarea pe piata muncii. Imi amintesc si acum cand a venit Axe la mine si mi-a zis:

‘Bai, m-am angajat la ONG-ul asta si am lucrat cu o fata cu intelect de limita si ovarele facute praf, proaspat iesita dintr-o situatie de exploatare sexuala. Dupa consiliere, a trebuit sa ii fac un raport!’

Ii sorbeam fiecare cuvintel si i-am zis la sfarsit: ‘Vreau si eu!’. Nu mai aveau posturi disponibile. Nu-i problema, caci pe mine cand ma intereseaza ceva, fac pe dracu’-n patru si tu ma scoti pe usa, eu intru inapoi pe geam, asa ca m-am angajat ca voluntar, si am lucrat cred ca mai bine de un an ca voluntar. Ce psiholog proaspat iesit de pe bancile facultatii ar fi visat la acest entry-level job in care ai acces la victime sa faci consiliere psihologica cu ele, in timp ce esti in formare, in care mergi la audieri, in vizite de lucru in strainatate, in care coordonezi adapostul de victime, in care scrii proiecte europene si efectiv contribui activ la schimbarea lumii in care traiesti?

Realizati cam cat de nebuna sunt? Eu vreau acolo! Acolo sus! Pe varf, frate! Vreau sa schimb lumea! Fara jumatati de masura! Doar cu tupeu cat casa (cam ca mama, asa, daca nu si mai si, pentru ca ucenicul si-a cam depasit maestrul pe zona asta, trebuie sa recunosc, cu modestie ;)), si cu dorinta de invatare cat Casa Poporului.

Licenta mi-am facut-o pe trafic, cum altfel, si am facut chiar un studiu cantitativ, pe 30 de respondenti, studiind mecanismele lor de aparare psihologica post-trafic, in recuperare, cu tot PTSD-ul lor cu tot. Psihanalitica pana in prasele, ce pot spune. Cand am prezentat lucrarea, in spatele comisiei din care facea parte mama lui, undeva sus in amfiteatrul Mielu Zlate (cum altfel?) din noul sediu al Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei, statea Laurentiu Mitrofan si imi arata semnul ‘rock on’ in timp ce zambea cu gura pana la urechi de mandrie ca sunt studenta a carei lucrare e coordonata de el. Adevarul e ca m-a coordonat fix asa cum imi place mie, cu respect, de la distanta, lasandu-mi indeajuns de mult spatiu de gandire, decizie si manevra pe ceea ce era prima mea lucrare academica de anvergura. Am luat 10 evident. Mi-au oferit si un job dupa. Le-am zis ca am unul deja, si le-am multumit pentru oferta.

Tin minte ca am fost cu mama si frati-meu sa sarbatorim undeva la o terasa pe langa Ioanid, si frati-meu a zis ceva super-fain care mi-a ramas in minte pana acum:

‘Acum esti singura dintre noi trei care este licentiata!’

L-am iubit si mai mult pentru aceasta afirmatie plina de iubire si admiratie a fratelui mai mare pentru sor’-sa mai mica care tocmai ce kicked major ass. Si el si-a luat licenta ulterior, dar in Londra, with honours, ca Bucuresti-ul era prea mainstream.

Anii de ONG-ista m-au format bine de tot. Eram inca o adolescenta. Ma rog, eu si acum am inima de adolescenta, dar asta e alta poveste. Pe atunci aveam si varsta in continuare, pentru ca am lucrat de la 22-25 de ani acolo. Fix pana mi s-a gatat, cronologic adolescenta. Si am facut si un master de judiciara si victimologie, cat eram fix in campul muncii cu victime. Alegerea masterului a fost singura din piata, respectiv programul lui Butoi. El un mos libidinos, cu tratat de victimologie publicat si cu o retorica la curs din care reiesea clar ca nu crede in conceptul de victime, pentru ca toate femeile si le cam cauta cu lumanarea. Ceva fin! Am avut de ales: ori comentez si il strang de gat, ori termin masterul? Am ales matur, sa termin masterul. Lucrarea mi-am facut-o pe psihoterapie. Am fost singura din 200 de masteranzi cu lucrare pe terapie. Coordonata magistral, in aceeasi nota cu cea de licenta, de Gratiela Sion, o psihodramaticiana de exceptie. De data asta am optat pentru un studiu calitativ in care urmaream parcursul psihoterapeutic a 3 victime cu care lucrasem in psihoterapie de lunga durata. Am luat 10. Din nou.

Intre timp haina de ONG-ista incepuse sa ma stranga tare. Nu mai era indeajuns fiorul profesional, ca bateau facturile la usa. Iubitul meu de pe atunci crestea mai greu ca mine si eu mi-am asumat rolul de provider, asa ca trebuia sa produc. Iar in ONG ajunsesem sa am venituri similare cu beneficiarii, cateodata mai mici, asa ca am decis ca e timpul de o schimbare. Pe care mi-am facut-o tot cu mana mea. Self-inflicted. Si a fost o miscare magistrala.

Dar despre asta, in episodul urmator. 25 years done, 16 to go!

Autoportret (I)

Autoportret (I)

Unii pictori isi fac autoportrete.

Unii muzicieni scriu melodii care le descriu lumea interioara.

Unii sculptori isi fac busturi.

Unii scriitori se scriu.

Eu apartin nisei de scriitori care se (de)scriu atat de profund si sincer precum o radiografie.

Precum o ecografie.

O endoscopie.

O colonoscopie.

O autopsie cateodata.

Pentru ca sunt momente in care parti dintre mine mor ca sa faca loc altora sa se nasca. Sunt intr-o continua si perpetua crestere. Precum o plantuta care s-a bucurat de boboceii ei, care au devenit flori si acum se ofilesc, iar ea trebuie sa lasa florile ofilite sa cada si sa se faca pamant pentru ca altele, curajoase, cu zvac de inflorire sa iasa. Sa aiba loc sa iasa. Ca sa traiesti trebuie sa ti se faca loc. Sa fii dorit in primul rand, si sa ti se faca loc in al doilea rand.

Eu am fost dorita. Mult. Si de mama si de tata. Si frati-meu. Si asta s-a simtit in modul in care ne-au iubit nebuneste amandoi. Cam la fel de mult cum s-au iubit si ei intre ei. Pacat ca fiecare pe sine a avut mult de lucru in directia asta. Se zice ca il poti iubi pe celalalt cam cat de mult te iubesti pe tine. Nu s-a aplicat la ei. La ei cred ca s-a aplicat mai bine partea cu vindecarea in relatie cu o iubire pe masura.

Eu am fost un bebelus ciudat. Un bebelus care nu plangea. Si daca stim ceva sigur despre bebelusi, este ca ca ei plang. Cine nu plange, nu primeste tzatzica. Ei bine, eu nu plangeam. Am mers tarziu. Mi-era frica. Mamaia, draga de ea ma tot impulsiona si intr-o vara la Predeal Ioana s-a desprins de carut si a luat-o la sanatoasa biped. Si de atunci e cam greu de oprit Ioana. Pentru ca Ioana vrea sa exploreze, sa cunoasca, sa traiasca, sa iubeasca. Statul pe loc pe Ioana o scoate din minti. E asemenea incercarii de a-si tine echilibrul pe bicicleta in timp ce bicicleta sta pe loc, fara cric.

Apropo, Ioana nu stie sa mearga pe bicicleta. A invatat de vreo 2 ori, dar nu s-a prins. Deci pentru Ioana, no, it’s not like riding a bike. Ioana nu stie nici sa inoate. A invatat tot de vreo 2 ori, dar ce sa vezi, iar nu s-a prins. De Ioana se prind unele lucruri precum marca de scrisoare, in vreme ce altele sunt respinse asa cum se resping 2 magneti cu polii la fel.

Cand era mica, mica, Ioanei i s-a activat strabismul de la bunicul. Asa ca Ioana se uita cas cu un ochi. Mama, draga de ea a dus-o pe Ioana la Lahovari la exercitii de bagat masina in garaj si fluturele in colivie (apropo, de ce ai vrea sa bagi un fluture in colivie, sau orice for that matter in colivie?). But, you know what they say: I know why the caged bird sings!

Dupa care Ioana a descoperit mark-making-ul, aka mazgaleala, creioanele cu ceara si peretii casei si a inceput a scrie. Pe toti peretii, pe toate dulapurile, pe toate foile. De la dreapta la stanga, caci Ioana e stangace. Mama s-a crucit si nu stia, draga de ea, nici cum sa ma invete sa tricotez. Ii era peste mana si peste poate. Tata se uita la mine cum se uita un cercetator la un animal ciudat nou descoperit in jungla amazoniana, dar fara a vrea vreun moment sa il schimbe.

Probabil de aceea am si aceasta asteptare ca oamenii care ma iubesc cu adevarat sa ma accepte asa cum m-au acceptat ai mei. No questions asked. Nu inteles. Sa ne intelegem. Ci acceptat. Caci da, in iubire mare, acceptarea nu presupune intelegere apriori. Pur si simplu se intampla. Il iei pe cel de langa asa cum vine. Cu setarile din fabrica. Incerci sa il ajuti sa devina mai bun, dar nu atentezi niciodata la esenta lui, pentru ca stii ca asta il face cine este. Viu. Autentic. Dupa ce Ioana le-a dat fatala parintilor ei, spunand ca daca presendintele Americii scrie cu stanga si e presedinte, atunci poate si ea, parintii Ioanei s-au prins ca au incurcat-o cu fata asta a lor semeata ca o dalie.

Ioana Georgiana.

Ioana Gherghina.

Ioana Dalia.

Dalia.

Au incurcat-o ca nu poate fi supusa Ioana.

Controlata.

Dominata.

Ci iubita.

Educata.

Crescuta.

Ghidata.

Au fost multe momente intre mine si mama in care we locked horns pentru ca ea ca o Leoaica veritabila si-a incercat fortele pe Varsatoarea din mine. Dar nu stiu daca stiti, Leul si Varsatorul sunt la poli opusi pe harta, ceea ce inseamna ca pe cat sunt de diferiti, pe atat sunt de complementari, cat si de asemanatori. Nu a putut niciodata sa fie Leoaica cu mine, desi a incercat, dupa care nu a mai incercat si atunci au inceput sa se intample lucruri magice intre noi si in relatia noastra de mama – fiica.

Dupa care pe Ioana a incercat s-o bata frac’-su, asa ca ea l-a batut pe el. De fapt s-au batut ca chiorii asa cum au nevoie fratii ca sa creasca frumos pe urma. Dar amandoi isi aduc aminte cum intr-o zi cu soare, Ioana a aruncat cu un petit Larousse inspre carca lu’ frac’-su si cu tot strabismul ei, l-a nimerit, ca la jocurile de Counter, iar el a cazut secerat sub greutatea cartii. Eram niste intelectuali, ce sa zic? Ne bateam cu Larousse-uri. Cu alea mari nu, ca nu aveam cum sa le ridicam.

Ioana a mai crescut un pic si a inceput sa mearga la gradinita. Mintea de inghetau apele. Ma mai mir acum ca Dimi face fix ce faceam eu cand eram mica? Pe bune, ma Ioana? Minteam despre tot si toate. For fun. Minteam ca ma doare burta si nu pot merge la gradi. Duceam poze cu pisici si minteam ca-s ale mele, cand pe spate scria clar ca nu-s.

La gradi Ioana s-a pupat prima data cu un baiat. El i-a spus ca ii place camasa ei de noapte cu trandafirasi (I shit you not!), ea s-a rusinat, el s-a urcat peste ea in at si a pupat-o pe obraz. Amandoi protagonistii isi aduc aminte ca si cu ar fi fost ieri de aceasta intamplare fericita a fiintelor lor.

Dupa care a venit scoala. Si Ioana, inalta ca o dalie, dupa cum spuneam, cu ochelari cat televizoarele a inceput sa se si lateasca, ca dee pubertatea. Asta si mancatul compulsiv in momente de stres, pankareala casnica si emotii puternice. Ioana semana acolo cu tac’-su, care se trezea noaptea si golea frigiderul.

Probabil din aceleasi motive. Ioana a fost facuta grasa, casalot, i s-a pus guma in par, dar Ioana nu s-a lasat. Asa si? Era grasa? Si ce? Ioana era sharp as the scalpel that her grandma before her had used to fix POW from the second world war. Raspundea misto. Nu se prindea matematica de ea neam. Dar limba romana si limbile straine da. Ca asa era ea. La banchetul dintr-a opta, un baiat s-a uitat la Ioana cum era imbracata si i-a spus ca e curva. Ioana nu a prea inteles-o pe asta, ca ea nici macar nu se pupase cu vreun baiat pana la varsta aia, daramite sa faca treburi dintr-alea casnice, vorba lui Grasu XXL

Se termina generala. Ioana da la liceu, sa se duca pe urmele lu’ frac’-su, dar alea nu erau urmele ei, ci ale lui si evident ca pica la admitere ca da doar mate. Ioana e capoasa tare si cateodata nu asculta nici de vorba buna, nici de vorba nebuna. Ioana ajuge la Colegiul Tehnic Traian si cand se prinde ca e cea mai buna la mate din clasa, o bufneste rasul si face tot posibilul sa se transfere la Cantemir.

Caci Ioanei nu i-a placut niciodata sa fie cea mai buna dintre prosti, ci cea mai buna dintre cei buni. Auziti? Repetez! Cea mai buna dintre cei buni! Ioana este ambitioasa, pasionala si smart AF. Si un pic aroganta, dar cred ca asta vine si cu realizarea ei ca nu e ca toti ceilalti. Ioana nu este ca toti ceilalti. Chiar nu-i. Si asta vine si cu bune si cu rele. Ioana poate zbura atat de sus, dar poate si pica in cele mai adancuri abisuri ale existentei, total nefilozofic, ci mai degraba metafizic.

Liceul a fost frumos rau pentru Ioana. L-a trait din plin cu toate. Cu prima iubire, rivalitati intre prietene, descoperiri intelectuale, rasete, chiuluri, Ursus, fumat. Fara sex. Ca Ioana was a late bloomer si in acea arie a vietii ei. Dar cica s-a apucat de fumat printr-a 11-a, cand si-a inceput prima relatie un punkist misto rau care fuma Chesterfield rosu. Ai ei au ras si cu curul de ea, necrezand-o ca fumeaza. Ce-i drept, Ioana nu fumeaza acum. A fumat, dar nu mai fumeaza. A fost mai mult conjunctural la ea fumatul, nu valoric, comportamental sau chimic. Mamaia Ioanei oricum o avertizase, draga de ea, ca daca o prinde cu tigara aprinsa i-o baga asa pe gat. Ea avea astm, deci o intelegeam pe deplin.

Vine si a 12-a. Bac. Planuri de cariera. Admitere la facultate. Ioana facea meditatii la mate, ca era lemn Tanase. La un moment dat, dupa umiliri intense la meditatii, Ioana ajunge acasa si ii informeaza pe ai ei ca nu va mai merge la meditatii la mate, ca nu vrea sa plateasca ca sa fie umilita si nici sa nu invete mate. Tac’-su se infoaie la ea. Ma-sa incearca sa tempereze situatia. Tac’-su urla ca daca nu se duce la mate, nu se duce nici la psiho. Ioana zice: ‘Hold my beer!’. Apele se linistesc treptat, si Ioana merge la meditatii la psiho, fiind orientata in cariera fix de tac’-su (Stii ca te iubesc si astazi, tati, dupa 20 de ani de cand nu mai esti, nu? O simti, asa-i?).

Da, Ioana e paranormala. Vorbeste si cu mortii. Des. De dor. De drag.

Revenind. Ioana da Bacul si reuseste performanta sa ia 7,56 media generala, jenant pentru o absolventa de Colegiul National Cantemir-Voda. Ioana plange, ca in antibasme, 3 zile si 3 nopti, neconsolata, pentru ca stia ca, ca sa intre la Psiho, trebuia sa ia 10 la examenul de admitere.

Vine si iulie. Ioana da 3 examene: la Psiho, la Socio si la Asistenta Sociala. O tine ca surba pe mormant ca nu o sa intre, desi scrisese la fiecare examen de mai avea un pic mana si ii sarea din incheietura. Vine ziua afisarii rezultatelor. Ioana vine la Electronica si se aseaza tacticos pe o banca la 100m de avizier. Vine profa ei de meditatii si o intreaba ce a facut. Ii zice ca nu stie, pentru ca nu s-a dus sa vada rezultatele. Se duce profa si apare strigand: 10! Ioanei ii vine sufletul la loc. Intrase cu bursa. Fucking hell!

Dupa care se duce la Socio. Pune degetul pe avizier, urmareste linia si ajunge la nota: 10. Gura pana la urechi!

Se duce si la avizierul de Asistenta Sociala sa se uite: 10! Trei de 10!

Aceasta Nadia Comaneci a examenelor scrise de psiho, antrenata de cea mai tare profa de meditatii de psiho ever (Multumesc mult, Arina! Iti voi fi pe veci recunoscatoare pentru tot ceea ce m-ai invatat, si aici nu ma refer la psiho, ci la viata in sine si la cum sa invat efectiv! Esti un dascal adevarat!).

Tac’-su o ia pe mama copilului de o aripa, si pe copil de cealalta aripa, se urca in masina cu sofer si face un tur de onoare pe la toate cele trei facultati cu cele trei aviziere. Se da jos tacticos din masina de fiecare data, se duce agale pana la avizier, pune degetul pe numele lu’ fi-sa, traseaza linia cu degetul aratator si ajunge la nota. 10. 10. 10. Dupa fiecare drum la cate un avizier se intoarce la masina cu pieptul umflat, mintea in priza si inima plina de mandrie ca fi-sa se arunca in neam. Ca si fi-su de altfel, dar relatia lui cu fi-sa a fost mult mai vindecatoare pentru el, decat cea cu fi-su pentru ca era prea mult bad blood pe linie paterna ca sa mai poata razbate vreo raza de soare pe filonul acela, din pacate pentru relatia lor, cat si pentru fi-su. Mama se bucura pe mut, in gura mare, la vecini, la colegi de munca, mai avea un pic si scria pe cer cu litere aurii ca fi-sa a intrat la facultate dupa ce i-a facut capul calendar ca ea nu intra.

Si de aici o sa va zic: to be continued.

Prima jumatate a vietii a fost fotografiata si analizata. Urmeaza dubla doi. Dar mai am nevoie sa imi recapat fortele, ca tare ma ostoit expunerea asta.

Ce extragem de aici? Ca Ioana nu e normala. Nu s-a incadrat niciodata in media statistica, ci mai degraba pe extremitatile curbei lui Gauss. De aceea Ioana iubeste unicitatea si ciudatenia copiilor, si spune asta cu inima plina de iubire si acceptare. De aia Ioana crede in educatie personalizata, nu in inregimentare. Pentru copii si adulti. De aia Ioana e psiholog. Pentru ca it takes one to know one.

Morala: shine on you crazy flawsome diamonds. You’re special in the most beautiful and unique way! Don’t let anyone tell you otherwise, and if they do, teach them right! Show them your true colours! Slay!

Fără sfârșit

Fără sfârșit

Acest lirism este unul fără sfârșit

Căci așa se simte în mine

Neterminat

Încă în facere

Aveam intenția de a-l scrie în engleză

Dar m-am răzgândit

E chiar indicat să faci asta de câteva ori

În viață

Să stai și să te gândești mai bine

La tine

Și la totul care-ți populează interiorul

Să îl reașezi și sa te uiți în ochii

Greșelilor tale

Să le privești cu justețea și compasiunea

De care au nevoie

Ca să poți mai bine

Mai plin, mai cu sens, mai potrivit pentru tine

300

300

Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:

Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.

Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!

Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.

Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.

Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.

Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.

Schema ar fi urmatoarea:

Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9  => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea

Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.

Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!

La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.

Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.

But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.

Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?

Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.

Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.

Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.

O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?

 

Eu in mine

Eu in mine

Am ajuns acasa pana in ora 7 seara. Motiv de mirare si sarbatoare. M-am despuiat de straturile de haine. Mi-am pus in cui armura. Am aprins ceva lumanari. Am pus o masina la spalat.

Si m-am pus pe scotocit. Cautam una dintre cutiile cu amintiri. Am gasit-o repede. Stiam unde e. Am pus in fundal “The Way We Were”.

Pe masura ce scoteam hartii si cantam lacrimile-mi tasneau. Si nu se mai opreau. Asa ca le-am lasat sa curga, cu rostul lor cu tot.

Anul trecut pe vremea asta ma mutat cu catel pisici si purcel bagaje multe in Cambridge.

Azi sunt aici.

La locul meu.

Printre amintirile scoase si aranjate pe lada militara ce tine loc de masuta de cafea erau vreo 3 felicitari, 2 carti postale, 1 pliant de cetate si 1 bilet de concert.

Toate spun povesti in soapta despre omul care am fost.

Am lucrat in asistenta victimelor traficului de persoane si am primit de la doua dintre fete felicitari despre sarbatoare si inimi vindecate.

Am fost pe la Street Delivery-ntr-o vara si am primit o felicitare Zamburi de la omul meu.

Cele doua carti postale, una din Turcia si cealalta din Germania, vorbesc despre zarile in care s-au dus doua dintre prietenele mele dragi.

Pliantul de Sintra ascunde o idila portugheza, iar biletul de Red Hot Chilli Peppers it’s how it all started.

Am incercat sa le fac o poza, dar telefonul meu da pe afara de amintiri care nu se mai vor salvate pe pamant, ci in cloud.

Asta mi-am facut-o cu mana mea. Usa de descarcare a unei stari amestecate de dor, nostalgie, tristete si oboseala.

Incerc sa-mi dau mintea pe mut si sa ascult doar muzica. Acum am mutat pe Aretha Franklin.

In barlogul meu stau, cuget si imi ling ranile.

Uite de aia se intampla rar sa vin asa devreme acasa.

Ca sa nu ma prind din urma.

Ca ma prind si nu ma mai las.

Si stau cu mine in brate punandu-mi intrebari existentiale despre viata, moarte, relatii, sens, oameni, familie si mine.

Si nu e depresia de iarna, caci iarna nu ma deprima catusi de putin.

Poate autoconstientizarea de iarna.

Grija de mine… de iarna.

E ok sa nu fii ok.

Cam asta inseamna sa fii om.

Sa iti dai voie sa nu fii ok cateodata.

Si sa stai acolo cu non-ok-itatea ta.

Fata-n fata cu reactiunea.

Si sa nu fugi.

Sa te uiti la ea.

Sa o intorci pe toate partile.

Si dupa sa o impaturesti binisor si sa o pui la pastrare pana data viitoare.

Astazi ma incearca o tristete profunda.

Si e ok.

A mea e.

Ma duc s-o traiesc in seara asta.