Asa. Unde ramasesem? Ah, da. Tocmai ce intrasem cu bursa la trei facultati alese de mine. Mama ce high a fost ala! Nici nu mai stiu ce am facut in vara aia, dar odata cu venitul toamnei in viata mea de adolescenta, lucrurile au inceput sa se aseze si mai mult. Asa cum au obiceiul, lucrurile astea, dupa ce se amesteca si se involbureaza, precum apele celui mai tulbure rau de munte care trebuie neaparat sa ajunga degraba aval. Imi aduc aminte multe lucruri frumoase din facultate. Cat si multe lucruri urate. Dar hai sa punem lupa pe cele frumoase mai intai, nu?
Imi amintesc cum m-am imprietenit cu cu Axe, prietena mea de-o viata. Cum am mers in Sovata la ziua ei si am dansat pe mese. Prima sesiune unde m-am dus cu pantalonii mirosind a bere la examenul oral cu Zlate, din motive de… ‘nu mai aveam pantaloni curati’. Da, da. Exact ca in bancul cu tricoul cu Metallica. Asa eram pe atunci. Dar tricoul meu era cu Nirvana si ascultam Luna Amara dimineata, pranz, seara si noaptea. Caci la concertul lor fusesem. In Jukebox. La Zlate am luat 8. Decent. Indecent a vrut ca am dat sa imi scot pierce-ul in spranceana, dat cu ocazia celor 3 de 10 in Mall Vitan impreuna cu alta prietena de-ale mele de-o viata, Andreea, si cand colo, am ramas cu el si piele din jurul lui, in mana. Acum am o cicatrice sexy la spranceana stanga care spune povestea asta fara vorbe.
Imi amintesc laboratorul de psihologie experimentala din Electronica, drumurile intre Electronica, Geografie, Matematica si Chimie, caci Psihologia nu avea sediu pe atunci. Doamne ce frumoasa a fost vanzoleala aia!
Imi mai aduc aminte de Art Jazz Club intr-o seara de toamna si un pictor fain cu care m-am pupat si care m-a pictat. Da, fix ca in ‘Jake, paint we like one of your French ladies!’. Fix asa! Tabloul nu il mai am din pacate, ca-s iute la manie si cred ca l-am aruncat pe geam cand ne-am despartit. Asa cum am rupt si pozele si scrisorile iubirii mele din liceu dupa ce ne-am despartit.
Ca asa sunt. Nabadaioasa! Mod indicativ. Timp prezent. Asa SUNT.
Imi aduc aminte cum m-am angajat in anul III pentru prima data la Zapp Departamentul Plati, pentru ca simteam ca am nevoie de independenta financiara si sa mai fac un pas inafara cuibului care incepea usor-usor sa ma stranga. Si mergeam pana in Balotesti. In fiecare zi. In ture. Visam ca pierd microbuzul. Odata am si taiat intersectia de la Rosetti incercand sa il prind. Si l-am prins. L-am si impins pe ploaie ca nu pornea. Zapp-ul m-a invatat multe despre viata si despre mine.
M-a invatat ca orice e posibil cu munca si determinare.
Ca munca innobileaza, atata vreme cat e cinstita si o faci bine.
Ca poti merge in club si pe urma direct la munca.
Ca poti sparge primul salariu pe un iPod.
Ca poti avea o sesiune intreaga de restante pe care sa o dai dupa sesiunea de vara si sa o iei cu 10 pe linie.
Si ca moartea nu te asteapta sa fii pregatit sa o primesti in viata ta. Ea vine, pe nesimtite, si te loveste in moalele capului si in centrul inimii.
Tata s-a dus cand eram in anul III. Au trecut 20 de ani de atunci. O viata de om. Vreau sa il invat pe Dimi sa joace sah, tati! Asa cum jucam noi, mai tii minte? La un moment dat ai facut o treaba misto, pe care vreau si eu sa o fac cu el: ai pus doua randuri de piese pe tabla si mi-ai zis:
‘Incepe sa capturezi!’
Asta ca sa ma inveti cum se muta corect piesele pe tabla. Fabulos! Vezi ca tin minte si acum treaba asta?
Licenta nu mi-am dat-o in anul IV. Didaia. Probabil eram usor busita emotional, unde mai pui ca incepusem si formarea in psihoterapie sistemica de cuplu si familie, care ma solicita intens, cat si primul meu job de-a adevaratelea ca psiholog la un ONG care asista victimele traficului. Aia da, inceput de cariera, frate! A fost de departea cel mai bun mod in care puteam sa imi fac intrarea pe piata muncii. Imi amintesc si acum cand a venit Axe la mine si mi-a zis:
‘Bai, m-am angajat la ONG-ul asta si am lucrat cu o fata cu intelect de limita si ovarele facute praf, proaspat iesita dintr-o situatie de exploatare sexuala. Dupa consiliere, a trebuit sa ii fac un raport!’
Ii sorbeam fiecare cuvintel si i-am zis la sfarsit: ‘Vreau si eu!’. Nu mai aveau posturi disponibile. Nu-i problema, caci pe mine cand ma intereseaza ceva, fac pe dracu’-n patru si tu ma scoti pe usa, eu intru inapoi pe geam, asa ca m-am angajat ca voluntar, si am lucrat cred ca mai bine de un an ca voluntar. Ce psiholog proaspat iesit de pe bancile facultatii ar fi visat la acest entry-level job in care ai acces la victime sa faci consiliere psihologica cu ele, in timp ce esti in formare, in care mergi la audieri, in vizite de lucru in strainatate, in care coordonezi adapostul de victime, in care scrii proiecte europene si efectiv contribui activ la schimbarea lumii in care traiesti?
Realizati cam cat de nebuna sunt? Eu vreau acolo! Acolo sus! Pe varf, frate! Vreau sa schimb lumea! Fara jumatati de masura! Doar cu tupeu cat casa (cam ca mama, asa, daca nu si mai si, pentru ca ucenicul si-a cam depasit maestrul pe zona asta, trebuie sa recunosc, cu modestie ;)), si cu dorinta de invatare cat Casa Poporului.
Licenta mi-am facut-o pe trafic, cum altfel, si am facut chiar un studiu cantitativ, pe 30 de respondenti, studiind mecanismele lor de aparare psihologica post-trafic, in recuperare, cu tot PTSD-ul lor cu tot. Psihanalitica pana in prasele, ce pot spune. Cand am prezentat lucrarea, in spatele comisiei din care facea parte mama lui, undeva sus in amfiteatrul Mielu Zlate (cum altfel?) din noul sediu al Facultatii de Psihologie si Stiintele Educatiei, statea Laurentiu Mitrofan si imi arata semnul ‘rock on’ in timp ce zambea cu gura pana la urechi de mandrie ca sunt studenta a carei lucrare e coordonata de el. Adevarul e ca m-a coordonat fix asa cum imi place mie, cu respect, de la distanta, lasandu-mi indeajuns de mult spatiu de gandire, decizie si manevra pe ceea ce era prima mea lucrare academica de anvergura. Am luat 10 evident. Mi-au oferit si un job dupa. Le-am zis ca am unul deja, si le-am multumit pentru oferta.
Tin minte ca am fost cu mama si frati-meu sa sarbatorim undeva la o terasa pe langa Ioanid, si frati-meu a zis ceva super-fain care mi-a ramas in minte pana acum:
‘Acum esti singura dintre noi trei care este licentiata!’
L-am iubit si mai mult pentru aceasta afirmatie plina de iubire si admiratie a fratelui mai mare pentru sor’-sa mai mica care tocmai ce kicked major ass. Si el si-a luat licenta ulterior, dar in Londra, with honours, ca Bucuresti-ul era prea mainstream.
Anii de ONG-ista m-au format bine de tot. Eram inca o adolescenta. Ma rog, eu si acum am inima de adolescenta, dar asta e alta poveste. Pe atunci aveam si varsta in continuare, pentru ca am lucrat de la 22-25 de ani acolo. Fix pana mi s-a gatat, cronologic adolescenta. Si am facut si un master de judiciara si victimologie, cat eram fix in campul muncii cu victime. Alegerea masterului a fost singura din piata, respectiv programul lui Butoi. El un mos libidinos, cu tratat de victimologie publicat si cu o retorica la curs din care reiesea clar ca nu crede in conceptul de victime, pentru ca toate femeile si le cam cauta cu lumanarea. Ceva fin! Am avut de ales: ori comentez si il strang de gat, ori termin masterul? Am ales matur, sa termin masterul. Lucrarea mi-am facut-o pe psihoterapie. Am fost singura din 200 de masteranzi cu lucrare pe terapie. Coordonata magistral, in aceeasi nota cu cea de licenta, de Gratiela Sion, o psihodramaticiana de exceptie. De data asta am optat pentru un studiu calitativ in care urmaream parcursul psihoterapeutic a 3 victime cu care lucrasem in psihoterapie de lunga durata. Am luat 10. Din nou.
Intre timp haina de ONG-ista incepuse sa ma stranga tare. Nu mai era indeajuns fiorul profesional, ca bateau facturile la usa. Iubitul meu de pe atunci crestea mai greu ca mine si eu mi-am asumat rolul de provider, asa ca trebuia sa produc. Iar in ONG ajunsesem sa am venituri similare cu beneficiarii, cateodata mai mici, asa ca am decis ca e timpul de o schimbare. Pe care mi-am facut-o tot cu mana mea. Self-inflicted. Si a fost o miscare magistrala.
Dar despre asta, in episodul urmator. 25 years done, 16 to go!
