Dimi doarme. Mami scrie. Tati își face planul de cum să ajungă să ia niște Paracetamol și Nurofen ca să avem rezerve.

Ieri a fost o zi cu de toate. Ne-am trezit regulamentar pe la 6:30 și ne-am început ziua cu aer proaspăt de dimineață și o ceață pufoasă și luminoasă care domnea peste zările curții. Răzvan a făcut o cafea, iar eu l-am pregătit pe Dimi de zburdat în iarbă. Îi place teribil să mănânce din merele verzi, încă necoapte, de pe jos, dar și mai mult îi place să le spele la cișmeaua din față, după care să se spele și el… tot la cișmea.

Se simte ca peștele în apă unde-i rost de apă. Apă să fie! Am dat o tură cu roaba în spate, am băut două guri de cafea și băieții s-au apucat tacticos să spele mașina cu furtunul. Mami s-a retras strategic să se desțelenească un pic după dormitul pe podea și lucrurile au mers ca unse pentru toată lumea.

Undeva în preajma orei de culcare de dimineață Dimi era bine de tot. Ședea cu gură până la urechi într-o baltă de noroi în fața cișmelei și mai lua câte o gură din picăturile de apă care curgeau alene prin țuțuroi, precum dimineața însăși. Ochii lui spuneau că în curand se va teleporta într-o altă dimensiune, așa că mami a ieșit la interval, l-a dezbrăcat la scutec, l-a luat pe sus, l-a curățat de toate cele și l-a pregătit de nani.

Pe podea lânga el, cu mâna prin fermoarul pătuțului pâna la adormire. Mmm, ce lung și dulce a fost somnul lui de copilandru. Două ore de reîncărcare de baterii pentru Dimi, scris pentru mami și relaxare pentru tati. La trezire tati ne aștepta cu deja tradiționalele senvișuri marcă personală. Am ciugulit ceva și ne-am pregătit să mergem să mâncăm o ciorbă prin Năvodari. Plaja o lăsasem pe după-amiază.

Ajunși în Năvodari, nici bine nu ne dăm jos din mașină, ca un buldo-excavator își face simțită prezența luând pe sus un șir de tuie din proximitatea unui bloc. Dimi ne arată minunea și mergem să îl vedem mai îndeaproape. Domnul care manevra măgăoaia galbenă ne face cu mâna zâmbind, în timp ce cuva mai ia o gură din pământul ars de soare. Intrăm în restaurant la ora prânzului. Pustiu. E iulie. Ne-am fi așteptat să fie ceva lume. Când colo doar noi și personalul crâșmei.

Mno… Hai să vedem ce mâncăm! Baieții consultă meniul și se decretează: ciorbă de perișoare pentru Dimi, tentacule de calamar pentru mami și crap prăjit pentru tati. Comanda e adusă în doi timpi și trei mișcări de o doamnă foarte atenta, care imediat îl întreabă pe Dimi de vorba. Răzvan cere un castron cu gheață ca să răcim nițel ciorbă care abia ce fusese luată de pe foc. Unii baga Moet-ul în frapieră. Noi, ciorba cu perișoare. Se înfulecă zdravăn, se ia și la canuta din ciorba rămasă și pornim la plimbat un pic pe plaja din Năvodari.

Muzică, oameni mulți, șezlonguri și agitație. Total altă mâncare de pește față de tihna Corbului. Ne băgăm picioarele în apă și cumva vântul văratic încearcă să ne păcălească să stam că parcă nu se simte chiar atât de cald. Numai că se oprește pentru câteva secunde și soarele începe să ne piște aprig. Hai că ne prăjim ca sardinele dacă mai stăm pe aici, cu cremă solară cu tot! Asfaltul frige ca o plită supraîncinsă!

Ne întoarcem acasă și ne pregătim să ne culcăm de prânz. Cu toată rutina făcută îl așez pe Dimi în pătuț și vreme de o oră se întoarce, se foiește, vorbește, gângurește, dezbate, se târâie, se împinge în pereții moi ai patului. Somnul nu pare să vină, așa că îl iau din culcuș și pentru că mi se parea că parcă e cam călduț, scot termometrul la înaintare.

38,6. Offff… Hai cu supozitorul! Apă să ne hidratăm și plaja o lăsăm pe altă dată. Dupa-amiază în curtea din spate cu mami și tati. Febră sau nu, omușorul e vesel și pus pe joacă și explorare, pe la umbră de data asta. Se joacă în roabă cu utilajele de construcții. Cutreieră curtea-n lung și-n lat. Culege vișine din copac cu tati și le mănâncă pe nerăsuflate. Se joacă cu mingea. Gângurește pe limba lui povești cu mașini. Se mâțâie din când în când semnalându-ne că simte cum febra îi cam dă de furcă. Ne veselim, ne pozăm și ne bucurăm de ce, cum și cât avem.

Se apropie ora de băiță și tati intră în prim-plan. Febra pare că nu prea are de gând să scadă curând, dar nici că ar urca spre culmi. Băiță, Nurofen și nani de mână cu mami. Adoarme aproape instant. Lemn. Mă sustrag și cumva reușesc să ies din cameră.

Mai ceva ca un animal de zoo care nu știe exact ce să facă înafara cuștii, îmi iau o înghețată și mă duc pe terasă exclamând:

‘Am evadat!’

Șed un pic la vorbă, parcă aud un scâncet și mă întorc la bază. Nu-mi vine să-l las singur cu febră, chiar dacă doarme. Reușesc să mă pun în pat și până la miezul nopții dormim. În bezna nopții începe să plângă. Mă duc pe podea lângă pătuț, bag mâna să-l mângâi. Frige! Futu-i febra mă-sii! Bâjbâi prin întuneric după scutec, trusa cu supozitoare și servetele umede.

Îl zgâltâi pe Răzvan și îi zic, cu o voce suavă de doaga și de mamă îngrijorată:

‘Lumina de telefon, aici!’

Omul se conformează. Pregătesc supozitorul. Schimb bebelușul fiert pe neve. Bag supozitorul. Noroc că avem băiat și nu-s prea multe opțiuni de găuri pe acolo că ne-ar fi trebuit lumina aprinsă altminteri. Pipăi să mă asigur că am pus scutecul ca lumea. Îl las în pielea goală. Îl șâșâi și readormim… cumva… nu știu cum… în cele din urmă.

Visez că voiam să cumpăr un sacou vintage cu multe pietre strălucitoare și că îi lipseau epoleții, iar eu tot întrebam unde sunt. Eram atât de praf încât creierul meu căuta metode să se bine-dispună în crucea noptii, chiar și în vis.

Dimineața la trezire sacoul nu era. Pesemne rămasese undeva agățat în oniric. Febra în schimb continua să fie. Hai ‘neața, ce frumoasă este viața! Hai cu Nurofenul! O stacană cu cafea la doamna, vă rog! Hai cu trezirea! Pe strada principala se toarnă asfalt. Noi încercăm să ne trezim în curtea din spate, fără să îi trezim în schimb și pe vecinii noștri polonezi, că ei chiar nu au gresit cu nimic să fie scoși la raport la 6 dimineața în vacanță.

La noi deja a devenit obisnuință. The first rule of Dimi Club is you don’t talk about Dimi Club! The second rule of Dimi Club is you do the work! The third rule of Dimi Club is you repeat until you’re done and/or it’s done! Vedem o broasca săritoare, o pisică fără coadă și gâze felurite, precum și un păianjăn dolofan care peste noapte își făcuse un apartament cu 3 camere decomandat într-unul dintre vișini.

Dimi se duce la un alt vișin, vorbește ceva, inspectează și se întoarce victorios cu o vișină culeasă chiar de mânușa lui dibace. Tati îl ajută să o spele și să îi scoată sâmburele, iar el o halește într-o clipită. Ce băiat mare avem! Deja culege vișine din copac singur. Se miorlăie și ne spune neîncetat că vrea la apă. Cu toții vrem la apă. Și vom merge. Dar nu acum. Acum trebuie să ne facem bine, așa că stăm un pic pe uscat. Citim cărțulii cu animale marine și ne amuzăm unii de ceilalți la cum iminam căluții de mare, stelele de mare, crabii sau rechinii.

Suntem linistiți că suntem împreună și încrezători că o vom scoate la capăt. Pediatra noastră de nădejde e pe fir cu recomandări medicale brici. Noi ne uităm unul la celălalt și ne mângâiem din priviri.

Stop la scris. Scâncește pruncul. Țineți-ne pumnii să se ducă febra. De la ce-o fi nu știm încă, dar nu știu cât de mult contează. Familia Botez înainte cu tupeu. Cu febră. La mare. În prima lor vacanță împreună în trei. Iola! Yolo! Yolarihuuu!