Ce zi e azi? Joi parcă… Hai că Dimi a adormit la somnul de dimineață așa că îmi pot lua un răgaz să îmi pun trăirile în ordine. Ziua de ieri n-a semănat cu cea de alaltăieri, cât nici cu începutul zilei de astăzi.

Ieri am început cu febră și cam așa am ținut-o mai toată ziua. După ce ne-am dezmeticit din somnul dimineții am zis să mergem să mâncăm pe undeva. Cum o trăznaie nu vine niciodată singură, când dăm să ieșim cu mașina constatăm cu stupoare că de fapt nu prea putem să ieșim cu mașina pentru că strada Principală era în lucru și fix în fața porții noastre se săpase un șanț cât China.

Pe jos nu prea puteai merge că soarele dogorea cam ca vara așa, iar pruncul în continuare dogorea și el. Pe caz de consecință s-a așteptat un pic.

‘O să turnăm piatră, fiți fără grijă!’, ne-au zis muncitorii.

‘Când?’, a întrebat Răzvan uitându-se galeș spre ei.

‘Acum…’, a venit replica incredibilă.

Evident aici-ul si acum-ul lor nu corespundeau cu al nostru, dar parcă numitorul comun care ne-a domolit pe toți a fost ‘o să’. Odă osă-ului, căci el ne salvează, căci el procrastinează, căci el ne bulversează. Până la urma piatra s-a deșertat dintr-o basculantă impresionantă, sub ochii fascinați ai lui Dimi și am reușit să ieșim. Pe drum am oprit să mai supozitorim bebelușul, ocazie cu care i-am schimbat și scutecul.

Drumul și foamea ne-au dus la Vadu la o cherhana tare frumoasă, pe nume Moesia. În mijlocul unor hale industriale răsărea această locantă care prin nume ne promitea o teleportare undeva în miez de trib tracic. Cuiburi de rândunici, pâlcuri de pisici și ventilatoare în tavan care se mișcau nici prea repede nici prea încet. Un mozaic cu Homer colo, o ulcică cu iz antic dincolo, corăbii mai mari și mai mici și candelabre ce amintesc de vremuri străvechi. Am nimerit bine!

Dimi dădea târcoale pisicilor, iar pisicile așteptau tacticoase să ne vină nouă mâncarea că să ne dea și ele târcoale. S-au mângâiat pisici cu precauție. S-a mâncat borș de pește din cănuță. S-a molfăit chiflă proaspătă. Tractorașul a fost scos la joacă.

Și când să răsuflăm și noi ușurați că lucrurile reintră pe un oarecare făgaș de vacanță, șoc și groază: a stinky poo appears! Se cere o igienizare de urgență! Hmmm… pai nu mai avem scutece că pe ultimul l-am folosit pe drum. Suuuuper! Nu știu ce știți voi despre caca de bebeluș, dar noi vă zicem că cu dânsul nu-i de șagă. Ori îl schimbi cât mai repede, ori te aștepți la scurgeri, iritații și o putoare care îți va schimba viața. Știu ce facem! Vom schimba scutecul de caca și vom pune scutecul cu ceva pipi care e într-o pungă în portieră.

Vremuri de restriște cer măsuri austere! Cine are copii sperăm că ne înțelege perfect. Cine n-are… poate doar să își imagineze olfactiv niște caca stătut și o să se dea pe brazdă imediat. Zis și facut. Schimbat scutec. Revenit. Cumva antebrațul meu dorea să păstreze ceva din aroma de altă dată și în timp ce din boxe răsuna muzică clasică, eu mă frecam cu servețele umede încercând să mă lepăd de duhoare.

Am mâncat, ne-am plimbat, ne-am veselit, dar caleașca noastra dădea semne că se va transforma curând în dovleac, căci se apropia ora somnului de prânz, iar cu oboseala bebelușească nu te joci, pentru că de cele mai multe ori sfârșește prin a te juca ea în picioare bătucit.

Bărbatul înfulecă bibanul, eu basculez niște tiramisu buuuun de tooooot și cer dorada la pachet, plătim, ne fofilăm printr-o ceată zgomotoasă de băieți cercetași care tocmai ce aterizasera în local și se intitulau prin steag și mutrițele diverse ‘Dragonii Constanța’, și gonim spre casă.

Se picotește masiv în mașină. Ajungem acasă și cădem lați care pe unde ne era locul, respectiv Dimi în patuț și eu lângă, pe izopren, la portia de alin cu mâna prin fermoar. Tati pleacă să ia medicamente și de-ale gurii.

O oră trece într-o secundă și cum intră tati înapoi pe ușa casei, Dimi se trezește, iar eu încerc cu chiu cu vai să mă adun de pe jos. Reușesc pâna la urmă. Afară e cuptor. Ciugulim din dorada împachetată și stăm în casă cu geamuri deschise întru ventilare. Ne jucăm cu utilajele de construcții, citim despre animale acvatice, facem niscaiva poze de interior și constatăm că băiatul nostru frige mai ceva ca o sobă de teracotă. Scoatem un alt antitermic la înaintare.

Micul se plimbă năuc prin cameră și la un moment dat se pune pe un pat, în locul cel mai răcoros din camera, la răscruce de brize. Iubitul de el! Se pune cu capul pe piciorul meu. Îl dezbrac la scutec, mă dezbrac la costum de baie și îl iau în brațe. Piele pe piele. Oxitocină și mamicilină. Ne întindem pe pat în adierea vantului. Tati se tolanește și el puțintel și uite așa stăm mai bine de un ceas. Dimi doarme pe mine, tati doarme pe el, iar eu, eu veghez mai ceva ca un huhurez. Îl tot mângâi și aștept să scadă febra.

Mă îmbrățișează cu mânuțele lui fierbinți și mă cuprinde așa o stare de drag. Îmi aduc aminte de desenul pe care l-am făcut când eram însărcinată cu el, în care îmi imaginam că așa cum îl imbrățișez eu de afară, mă îmbrățișează și el dinăuntrul burții. Acum ne luăm în brațe din nou și sentimentul are p latență la fel de plăcută și intensă. Dimi e călare pe stația de reîncărcare de baterii denumită generic ‘mami’.

Ne trezim după acest somn febril cu chef de umblat. Ne cremuim și ieșim în curte. Băieții spală mașina și udă pomii, iar mami profită de ocazie să facă și ea un duș. Să vă zic că nici apa avusesem o bună bucată din zi? Nu vă mai zic… Cert e ca atunci când am intrat în duș și chiar a curs apa, am simțit cum mă cuprinde un val de recunoștință. E bine să ai apă ca să îți poți desprinde stările ale lipicioase care nu-ți dau pace.

Ora de culcare vine mult prea repede și mă simt stingheră. Eu voi intra în tura de adormit de noapte, iar înafara camerei se pregătesc bucate pescărești pentru o cină festivă de vacanță. Trag aer în piept și mă resemnez. Dimi adoarme instant, iar eu mă așez în pat și mă uit pe pereți. Răzvan îmi ia pulsul prin Whattsapp. Pulsul e bun, moralul cam scârțaie. Zice să ies. Îi zic că nu știu unde e monitorul și parcă nu aș iesi fără el.

Pauză. Trec 5 minute și intră pâș-pâș în cameră, ca o broscă țestoasă din trupele speciale și îmi face semn să ies. Ne ciondănim pe mut ca două personaje desprinse dintr-un film alb-negru mut vreo câteva secunde și până la urmă extracția are succes. Vine în urma mea cu un rucsac sustras din cameră. Se uită in el și scoate monitorul victorios.

Nu pot să creeeed! Zâmbim amândoi cu gura până la urechi în semn de ‘hai liberare’ și ne luăm în brațe. O seară numai pentru noi. Ce lux! Mama gazdei venise cu borș de novac și cu fileuri de crap de prăjit în crustă de mălai la ceaun. Muzică bună în surdină. Garden silent disco. Beri, cico, pregătiri și voie bună!

Cine și-ar fi imaginat că o să o facem și pe asta? Să mâncăm amândoi, în același timp, pe îndelete și să avem timp și de conversație cu alți adulți la masă, în timp ce răcoarea se așternea peste comună. Ne uităm unul la celalalt, ne luam în brațe și ne sărutam. Ce bine e! E bine să fim unul lângă celălalt și să nu ne mai simțim singuri. Vorbele curg, râsetele se leagă între ele și noaptea se lasă.

Mă scuz la un moment dat și mă retrag în glorie. Ce seară frumoasă! Vedem ce ne rezervă noaptea. Mă culc în pat și mă trezesc pe jos. În miezul nopții am mai dat un Nurofen și am mai schimbat un scutec ca orbeții. Dimineața vine cu dureri de oase pentru mami, dar fără febră pentru Dimi. Aleluia!