‘De-ai fi tu salcie la mal, m-aș face râu la umbraaaa taaaaaa,

O stea pe cerul de opal, de-ai fi, în noapte m-aș schimba,

Și-acolo unde ești o viață aș sta, în calea ta, în umbra ta…’

Pe la 5 după-amiază așa am simțit o poftă de ascultat și cântat melodii vechi. Aveam nevoie de ceva combustibil intern, căci șlapii mi se târâiu pe gresia casei, iar cuvintele mi se rostogoleau în sus, pe dealul minții împovărate.

Oare o exista witching hour și la adulți sau the memory remains din vremurile celui de-al patrulea trimestru și cumva funcționam pe vapori de energie de pe la 4-5 după-amiaza pâna la terminarea zilei?

Prin spațiul dintre geam și perdeaua camerei o salcie dansează în vânt. Azi a fost o zi cu vânt. Pe cuvânt! 5 dimineața e o oră necreștinească de trezire, deci mutrele pe care le-am facut unii la ceilalți descriau fix această particularitate: obscenitatea matinală. Luna era înca pe cer, chiar dacă soarele își făcuse deja apariția în răcoarea crăpatului de ziuă.

‘Ia-l, schimbă-l și dă-i ceva de mâncare până mă urnesc și eu…’, îi zic morocănoasă.

Se conformează tăcut și adormit.

Zac, dar nu-mi găsesc locul, așa că mă ridic și umblu, mai ceva ca Lazăr meets Corpse Bride meets Zombie Mum meets Obnoxious Wife meets Wasted Blonde. Găsesc o cană cu cafea de ieri și sorb din ea de parcă e cel mai bun și proaspăt espresso făcut în casă. Nu-i… Da’ nici io nu-s cea mai bună versiune a mea, așa că ne potrivim.

Stăm în curtea din spate și ne animăm unii pe alții. Mai cu o gură de cafea (eu), mai cu una de maté (el), mai cu o molfăitură de banană (al nostru ca bradu’ cu bioritmul lui cu tot). Alerg în pijamale și șlapi ca o gazelă turbată, fara direcție, dupa mingea bâțâitoare. Șutez, încercând să nu-mi zdrelesc deștele de la picioare. Mingea sare spre Dimi. Râde cu gura până la urechi. De bucurie că vine mingea spre el. De haz că mă-sa face o figură frumoasă. De drag ce îi e să fie și să se joace cu noi. Răzvan se alătură și încingem un meci de fotbal. Ce trebuie să se activeze, se activează. și parcă apare încet-încet limbajul articulat, la noi, adulții din poveste.

Dimi vede roaba și se uită galeș la tac’-su.

Mă-sa lu’ Dimi se miorlăie către tac’-su lu’ Dimi:

‘Vreau și ioooo în roabăăăă!’.

Tac’-su lu’ Dimi zice:

‘Nț… Ești prea grea…’.

Mă-sa lu’ Dimi plusează în alint:

‘Adica ce? Sunt grasă?!’.

Între timp băieții se pun pe treaba și roaba lu’ Dumnezeu, mă-sa lu’ Dimi, rămâne cu buza umflată. Se plimbă ea, se gudură, dar băieții au, pare-se, treaba lor, care se rezumă la galop cu roaba, a.k.a. Ricșa Tati, cu Dimi exclamând onomatopee de extaz.

Acuma știți voi cum stă treaba cu extazul care de cele mai multe ori vine la pachet cu agonia? După ce cursa alegorică se gată, iar tati îl dă jos pe Dimi din vehiculul cu o roată, micul se pune pe o jelanie ce n-a văzut Parisul și o ține în răcneli, zvârcoleli și plâsete fo’ juma de oră. Combinația trezire matinală, suprastimulare și părinți rupți în gură de oboseală e ceva de vis. Se mai adaugă și o vecină grijulie care pune întrebări bine-intenționate (cam ca drumul către Iad) peste gard:

‘Ce e fată sau băiat?

De ce plânge?

Îl doare burtica?

Oooofff, micuțul!

Îl doare burticaaaa!

Hai mami, nu mai plânge, că o sa fie bineee!’

Fiara hăituită din mine urlă pe mut:

‘Femeieeeee! Te-a bagat cineva în seamă?! Nu-l doare burta! E obosit! Lasă-ne-n durerea noastră!’

Doamna politicoasă din mine zâmbește tot pe mut și se retrage cu pruncul în budoar întru liniștire și adormire.

Cumva îmi iese cu ambele. Dimi cade lat în somn adanc. Se aud plânsete de bebeluș. Mă uit tripata la al meu. Nu-i al meu! Sunt vecinii noștri de cazare. S-a trezit al lor pesemne! Urlă, nu glumă! Sper să nu-l trezească pe Dimi ca mor, țațo, mor!

Vorbesc cu Răzvan pe Whattsapp.

‘Sunt gemeni!’, apare un instant message.

‘Ce?!’, vine și reacția de surpriză.

‘Familia din Bihor care a venit aseară, are gemeni! Plâng amandoi!’, continuă tastând detaliile.

Nu-mi vine a crede! Clar universul ăsta încearcă să ne spună mai multe lucruri, printre care că atunci când ți se pare că ți-e greu, îți pică în ogradă o familie cu un greu mai greu decât greul tău (ce e, gen, dublu, la pătrat!) ca să te liniștească cu capul și să îți dea speranță și putere să-ți duci greul fără atâta smiorcăială.

Auzi tu! Gemeni! De-o vârstă cu Dimi chiar! Bagă decibeli serios cât doarme Dimi. Reușesc să ies din cameră pe modelul tip-til bine-cunoscut și dau nas în nas cu mama lor, pe când se pregăteau să plece. Îmi zice un ‘bună dimineața’ împletit cu regret, oboseală și jenă. Îi răspund cu un ‘bună dimineața’ așezat cu înțelegere, compasiune și oboseală.

Pleacă și eu rămân cu omul meu în curtea din spate la o vorbă.

‘Îmi pare rău că am lătrat la tine de dimineață!’, îi zic cu sinceritate.

‘E ok!’, îmi răspunde scurt.

Mă ia în brațe și stăm un pic așa.

Sorb din cafea. El dă să-și vânture maté-ul și juma’ de iarbă țâșnește din cănuță peste tot. Yerba maté por todos lados. Râdem ca apucații cu o poftă care ascunde atâtea nuanțe subtile ale modului în care we carry ourselves these days! Cred că dacă ne-ar fi arătat cineva un deget, ne-am fi tăvălit pe jos de râs. Cam atât de mare ne era nevoia de eliberare. Mai stăm… Se face dimineață târzie. Se trezește și Dimi.

Plecăm spre Lacul Tașaul. Călătorie de 20 de minute cu mașina. Numai bine! Cică e o cherhana pe acolo așa că sperăm să găsim o cafea bună și bucate pe măsură. We be cherhana crawlin’!

Ajungem și peisajul e superb! Vântul bate și lacul se amestecă în propriul său creuzet, iar ciulinii înconjurători dau un aer aspru întregii compoziții. Restaurantul e gol de oameni și plin de geamuri cât să simți că iei masa fix pe lac. Minunat!

Ne așezăm la o masă la geam și comandăm de toate pentru toți, de la mic la mare. E și un loc de joacă de care Dimi nu pare foarte atras. În schimb, scanează intens personalul umblător al cherhanalei și cu unii dintre ei, inițiază jocuri de priviri, zâmbete și ascunzișuri după crăcii mumă-sii.

Mâncam bine, împreună, pe rând, cum o fi, dar reușim. Ne plimbăm neîncetat prin restaurant și ne bucurăm de spațiul și decorul locului care ne lasă să ne relaxam un pic, iar pe Dimi îl provoacă la cutreierat nestingherit.

Se trezeste față în față cu un ospătar încărcat cu platouri cu scoici. Omul zice sugrumat de gândul că ar putea scăpa mâncarea:

‘Îmi dați voie, vă rog?’

Dimi se uita în sus spre el, în timp ce e mișcat la o parte din calea scoicilor de către mama dumisale. Se uită la gagici, mai mari și mai mici, imită pui de pisici și ochișorii încep să i se facă din ce în ce mai mici.

Îi zic lui Răzvan că mi-aș comanda și un frappé, dar e târziu și dacă vrem să ne plimbăm și pe malul lacului, mai bine plătim și plecăm de îndată. Comandă el frappé-ul pe șestache și, când vine, îi zice chelnerului că o să plecăm cu el cu tot să ne plimbăm (cu frappé-ul, nu cu chelnerul) și că ne întoarcem să lăsăm paharul la finalul promenadei.

Și uite așa am ieșit ca o damă bine cu frappé-ul într-o mână și rucsacii în cârcă la pas pe malul lacului Tașaul, împreună cu soțul și fiul meu. Unde mai pui că eram îmbrăcată și în auriu! Ce să mai? Extravaganță în toată regula!

Ne întoarcem acasă bine hrăniți, cafeinizați și cu înca un snop de amintiri frumoase cât să ne țină drepți în minți și în simțiri când or reveni valurile de febră. Dimi adoarme în mașină. Îl iau molcuț, îl schimb și îl pun în pătuț. Vorbește câteva minute despre el știe ce, după care readoarme. Dupa vreo 20 de minute de somn în liniștea foșnetului de salcie, gemenii ies la apel cu un concert de hard rock bihorean.

Măiculițăăăă! Răzvan pune niște pături la ușă, cică să oprească sunetul. Sunetul nu poate fi oprit. Mă ridic binișor și mă uit discret pe geamul camerei. O zăresc pe mama care se plimbă epuizată cu amândoi în brațe, în curtea din spate, pe o caldură toropitoare. Unul bagă mai tare pe Rage Against the Machine ca celălalt. Mă uit la Răzvan, el la mine și amândoi la Dimi, care doarme dus. Slavă Domnului!

Îi scriu pe Whattsapp că parcă aș ieși să îi întreb dacă putem să îi ajutăm cu ceva. Aprobă dând din cap. Mă fofilez și dau peste tată cu unul dintre băieți în brațe. Ăla mic plâns și cu mucii pâna la brâu. Tata cred că plângea și el, doar că pe interior.

Îi zic, timid, în șoaptă, nevrând parcă nici să deranjez, dar nici să nu interacționez:

‘Putem să vă ajutăm cu ceva?’

El se uită la mine blând și zice resemnat, cu o grimasă care făcea cât 100 de cuvinte:

‘Nu aveti cu ce…’

Mă întorc în cameră cu o înghețată și continui să vorbesc cu iubitul meu pe Whattsapp despre cum oamenii aștia merită câte o statuie fiecare, el din bere, ea din înghețata, pentru cum se descurcă cu perechea de strengari pe care viața le-a pus-o în brațe.

Dimi își continuă visatul, așa că mă decid să îmi fac exercițiile de brațe în baie. Îmi pun caștile și încep să dau din mâini în toate direcțiile, formele și modurile, analizându-mi involuntar mișcările în oglindă. Spre la finalul antrenamentului curg apele pe mine șiroaie-șiroaie, dar sunt mulțumita că l-am desăvârșit. Îmi e tare bine când îmi dau timp și voie să fac ceea ce mă face să mă simt bine… Cam ca un om viu, așa!

După ce ies de la duș îi găsesc pe băieți în bucătărie mâncând. Bihorenii au plecat, probabil unde au văzut cu ochii. Noi decidem să mergem la Luna din nou. Dimi are febra. Din nou. Supozitor din nou. Va trebui să mergem cu el să îl vadă un medic în Constanța, ca să vedem de unde i se trage febra asta care nu se lasă domolită.

Și de aici încolo, în povestea asta reală care bate filmul, începe mârâiala. A lui. A noastră. A tuturor. Greu în draci să fii la mare, în vacanță, să vrei să stai și tu la o terasă, să mănânci niște icre și să bei un suc și efectiv să nu poți. Să nu îți tihnească nimic. Pentru că nevoile tale intra într-un conflict major cu nevoile omușorului febril și evident că ale lui primează. Și nu știi dacă procedezi bine. Și te superi. Și mă supăr. Pe mine. Pe situație. Pe febră. Pe tot. Pe toate.

Cred că am stat 10 minute adunate la Luna. Dimi s-a pupat și s-a îmbrațișat din nou cu Furtuna, iar noi am apucat să ne așezăm, să dam pe gât ceva lichide și să înfulecăm precum pelicanii, pe nemestecate, niste icre, având pe fundal tânguiri bebelușești.

‘Apâããã!’, strigă băiatul nostru cu o urgență similară cu cea a exploratorilor care, după un catralion de zile pe mare, zăresc un petic de uscat și urlă cât îi țin bojocii: ‘Pămâââââânt!’. La Dimi e pe dos. El dacă stă prea mult pe uscat, simți cum i se ofilește spiritul, așa că apa este mai ceva ca primul nostru legământ.

‘Hai frate să mergem un pic pe plaja! Îl înțeleg perfect! Venim până la mare, o vede și evident că se supără că nu mergem pe plajă!’, pledează Răzvan.

Io mă întreb în sinea mea: La cine te referi? La el, la tine, la amândoi sau la amântrei? Aleg să nu le zic cu voce tare, ca să nu ne amărăsc și mai tare.

Ajungem pe plajă și totul e pe dos. Totul ne merge prost. Totul e pe de-a-ndoaselea. Plecăm îmbufnați și încercăm activ să ne recăpătăm calmul în drum spre casă. Fiecare pentru sine. Reușim. Acasă ne preumblăm ca niște muște fără cap, încercând să îl facem pe Dimi să se simtă mai bine.

Se agită pentru că we are trying way too hard și când dă Dumnezeu și ne potolim, se tolanește și el între noi. Asta fix după ce dă să plonjeze din pat, just because, just because he discovered he can jump și îl prind de picior în ultimul moment, ignorându-mi pulsul care se cocoțase pe lustra. Seara se lasă peste noi. Și mâine e o zi. Altă zi. Astăzi c’est fini! Bonne nuit!