Duminică. 5:30. Se aude un plânset zdravăn de bebeluș. E unul dintre gemeni. Dimi doarme cu pârțuri la fund. Mă dor chestii. Aseară am adormit în timp ce stăteam cu el să adoarmă, deci nu știm sigur cine a adormit pe cine.

Acum scriu și șterg și scriu pentru că nu prea nimeresc tastele ca lumea. M-am refugiat în patul de lângă fereastră. Sunt în chiloți roșii și cu o șosetă neagră pe piciorul stâng. Îl mai țineți minte pe Pierre Richard în ‘Le Grand Blond avec une Chasseure Noire’? Sunt mai ceva ca reîncarnarea lui: ‘La Grande Blonde avec une Chaussette Noire’!

Mi-a venit ciclu. Ieeeeeei! Uitasem de acest miracol al feminității. O să țin minte această sincronicitate: ciclul și indemnizația se iau de mână și îmi bat împreună la ușă o dată pe lună ca să ducem o viață bună!

Astăzi plecăm spre casă și va trebui să ne reîmpachetăm și să ne îndesăm în mașină, dar până una alta să îmi readuc aminte cum a fost ziua de ieri. Am senzația că dacă nu scriu de pe o zi pe alta uit, așa că să ne scremem întru readuceri aminte.

Ieri dimineață m-am trezit pe la 5:30. Alarma, în loc de clasicele gângureli și tânguieli, își schimbase soneria pe ‘Apâããã!’. Mă ridic, ies, mă întorc cu apă, bea și se culca la loc. First time ever in the history of Dimi! De la 5:30 până la 7 am avut timp să mă intind, să mai lenevesc, să dormitez, să ma uit prelung la bărbatul meu care și-a mutat pesemne cuibul în celălălt pat și să îmi revin după somnul greu și agitat al nopții trecute.

Prima noapte de vacanta dormită în patul meu. Dimi a dormit șnur și nu a mai făcut febră. Oooofff, iubitul de el! Cu geamul deschis în bătaie de vânt înăbușitor de vară, la pielea goală și scutec. El a dormit bine, eu nu prea. Mi-a luat mult până să îmi dau shutdown, pentru că în interiorul meu rulau atât de multe gânduri, emoții și amintiri, încât efectiv cum închideam o fereastră, aparea un alt pop-up.

După ce am adormit se pare că m-am transformat în Jackie Chan, după spusele bărbatului din dotare. Venit și el să își odihnească oscioarele, a dat să mă ia în brațe. Jackie Chan no like surprises, especially in his sleep, așa că aparent l-am împins orăcăind că îmi e cald, după care am mai boscorodit ceva când m-a înghiontit cu cotul din greșeală.

Obosit și plouat de această întalnire dubioasă la așternut, omul s-a mutat în celălalt pat. M-am ridicat la un moment dat să mă duc la baie și l-am zărit sforăind în depărtare. I-am pus o mână pe picior, l-am întrebat adormită de ce doarme acolo și i-am zis să vina în pat. El a zis ceva de înghionteală, eu n-am înțeles mare lucru, așa că fiecare a dormit pe unde a apucat și asta a fost.

Dimineața a fost tare grea. Noi eram ca două arcuri tensionate, iar Dimi era așa cum e el de obicei: vivace și pus pe șotii. Am vorbit un pic despre descinderea de cu seară și ne-am mirat amândoi de ce auzeam unul de la celălalt. Răzvan, că eu nu îmi aduc aminte de nimic. Eu că l-am împins și l-am boscorodit.

Am băut o gură de cafea, băieții au dat o tură cu roaba și am plecat la plajă. Mă și bucuram că până la urmă ne-a ieșit să ne urnim în timp util și cu ocazia asta schimbăm mediul și mood-ul. Înainte de plecare Dimi a molfăit ceva banană și eu am observat că Răzvan începuse să îi dea un iaurt după care am văzut recipientul gol și am conchis că puștiul a mâncat bine de dimineață, așa că nu am mai luat nimic de mâncare cu noi în deplasare.

Mareee greșealăăăă! Întotdeauna, dar întotdeauna, trebuie să avem ceva de mancare la noi. Always and forever! Dimi a început să ne comunice de cum ne-am urcat în mașina și am plecat că ‘Miam! Miam!’, în traducere liberă ‘Mi-e foameeee!’. Eu i-am zis relaxată la gândul că iaurtul și banana îi populau burta, că mai am 3 bucăți de biscuit uitate în borsetă și niște apă și cam atât.

Răzvan m-a fixat cu privirea prin oglinda retrovizoare și a întrebat contrariat:

‘Nu ziceam că luăm mâncare cu noi de fiecare data când plecăm?’

Eu m-am înfoiat mai ceva ca o curcă și i-am raspuns:

‘N-am luat. De data asta, n-am luat. Pentru că mă gândeam că a mâncat un iaurt întreg și juma’ de banană și astea ar trebui să-I țină de foame până ne întoarcem de la plajă!’

Nici nu apucă să mi se reașeze penele înfoiate că Răzvan îmi dă letala:

‘N-a mâncat decât trei guri de iaurt. Restul l-am mâncat eu…’

Moment în care mă apucă spumele alea maaaaari. Flăcări și fum pe nas și pe urechi. Pe mine. Pe faptul că am presupus și nu am verificat. Pe faptul că nu am luat mâncare. Că sunt o mamă groaznică care își lasă copilul să rabde de foame ca să meargă ea la plajă.

Cred că amândoi avem un pic de F.O.M.O. (fear of missing out), sau mai bine zis o dorință omenească să ne bucurăm și noi de mare și plajă, dacă tot am venit la mare și la plajă după 2 ani de nevacanțăăăă!

Ajungem marinați bine în sucurile proprii pe plajă. Apare domnul cu parcarea. Vorbește ceva cu Răzvan despre cu a fost cald ieri și e vânt azi. Ies din mașină.

Domnul mă saluta și îi zice lui Răzvan cu luare-aminte:

‘Doamna e cam albă…’.

Răzvan aprobă pufnind discret în râs și ne destindem un pic, amuzați de acest dialog filozofic, după care ne îndreptam spră plajă cu toate în spinare. Încercăm să punem pătura. Vântul bate și parcă filmăm o scenă dintr-o comedie, în care eu încerc să pun pătura pe nisip și vântul mă ia pe sus, iar eu nu mă las cu una cu două, în timp de fălcile îmi flutură mai ceva ca ale unui buldog în tornadă.

Amintindu-ne la o vorbă bună împreună despre faza asta, Răzvan îmi mărturisește râzând:

‘Mi te și imaginam luată de vânt pe pătură și zburând peste baza militară din apropiere!’

‘Ioana și pătură zburătoare. Mai ceva ca Aladin!’ mă distrez.

‘Eh lasă, că băieții te-ar fi reperat una-doua și te-ar fi readus la sol…’.

Dimi își aduce aminte că îi e foame și ne cere de mâncare.

‘Noi chiar nu avem nimic-nimic de mâncare la noi?!’ întreabă Răzvan.

Scoasă din minți și cu vinovăția cât casa, mitraliez:

‘Nu! N-avem. Nici baton. Nici biscuiți. Nici banană. Nici nimic. Nu avem nimic de mâncare la noi. Avem doar apă!’

Pufnește și zice:

‘Mă duc să îi caut ceva de mâncare!’

‘Unde?! Până te duci și te întorci e timpul de plecat acasă. Eu zic să îi dăm de mâncare când ajungem acasă și asta e!’, propun o cale de mijloc.

Îmi vine să îmi iau câmpii. Am o stare tare nasoală. Mă pun de-a curmezișul pe pătură, îmi strâng genunchii la piept și mă uit înspre nicăieri. Vântul bate tare, marea e învolburată. Numai vreme de plajă nu-i! Aaaaaaaaaaaaaaa!

Ne dau cu cremă și încerc să mă regrupez. Let’s make the best of it! Răzvan sapă un șanț împreună cu Dimi. Apa vine. Șanțul se umple. Dimi se minunează! Iau Polaroidul și le fac poză. După care îmi fac un selfie trist, după care șed și mă uit la mare.

Răzvan zice:

‘Hai să vă fac și vouă o poză!’

Respir adânc și încuviințez:

‘Bine!’

Începe să îmi fie din ce în ce mai racoare. Vântul se întețește.

‘Ar fi cazul să mergem!’, îi zic.

Îl luăm pe Dimi și îl înfășurăm într-un prosop. E rece! Mintea începe să mi se ambaleze într-un monolog intern critic de toată frumusețea. Futu-i mama ei de treabă! Nu face copilul o noapte febră și ne trezim noi să mergem cu el la plajă, pe vânt și acum dârdâie în prosop, ca suntem noi tăntălăăăăăi. Suntem niște părinți tăntălăăăăăi!!!

‘Ia-l și mergeți la mașină că strâng eu!’, zice Răzvan, cu senzorii de ‘nevastă panicată’ activați.

Îi mai pun un prosop pe el, îl strâng puternic la piept și pornesc contra vântului, cu rucsacii atârnați de mine, spre mașină. Mi se pare o eternitate până ajung. Ajung sfârșită. Dimi urlă. Îl schimb în haine uscate și îl pun în scaun. Îi încălzesc piciorușele cu mâinile. Ajunge și Răzvan. Mașina e o cocină. Pornim. Privesc în gol în timp ce îl încălzesc pe Dimi.

Răzvan mă întreabă:

‘Cum ești?’

‘Obosită…’, îi replic. ‘Tu?’, întreb retur.

‘Un pic trist că n-am nimerit-o nici azi cu plaja…’, zice lent.

Acasă nu știu ce să fac mai întâi. Îi dau o banană pe care o înfulecă rapid. Fac un biberon. Iau așternutul de la uscat. Fac patul. Cânt cântecelul de somn. Îi dau biberon. Îl pun în pătuț schimbat și uscat. Îl adorm.

‘Doamne să nu facă febră din nou! Doamne să nu facă febra din nou!’, mă rog în gând.

Ies dupa vreo juma’ de ora. Răzvan stă pe terasă.

‘Vrei să fac niște senvișuri?’, îl îmbii.

‘Ar merge…’, se lasă.

‘Cum ești?’, îl întreb.

‘Mă simt singur…’, răspunde.

‘Am venit. Acum nu mai ești singur’, îi spun și îl iau în brațe.

Mâncăm și vorbim. Ne reconectam și ne detensionam. Co-reglarea emoțională în cuplu. Ce bine ne-a prins momentul ăsta în care am putut să vorbim unul cu celălalt și să ne spunem cam toate grozăveniile care ne trec prin cap în vremuri de restriște.

‘Spune-mi ce se întamplă cu tine, că nu am cum să ghicesc la ce te gândești’, îmi zice blând.

‘Păi asta fac acum, îți spun. Atunci când se întâmplă toate nu pot să vorbesc foarte multe…’, îi mărturisesc.

Ne luăm de mână și stăm așa un pic.

Se trezește Dimi și mergem în Constanța la consultul pediatric. Facem planul de bataie: mers, consult, luat cafea, luat mâncare, întors, mâncat acasă. El caută loc de parcare, iar eu intru cu Dimi în sala de așteptare.

După vreo 10 minute se aude o voce:

‘Puteți intra. Domnul doctor vă așteaptă.’

Intrăm. În spatele biroului un domn la vreo 60+ ani, închis la piele și cu un complex al lui Dumnezeu cât casa.

Zâmbește condescendent și zice:

‘Așează-te cu el și zi-mi ce ați pățit!’

Trag aer în piept, mă așez, îmi pornesc turbinele de calmare și îi povestesc.

‘Mda, febră cu etiologie necunoscută.’, decretează totalmente eronat.

Îi zic că am încercat să ne uităm în gâtul lui, dar nu ne-a prea ieșit, sugerându-i fin să mai bage o fisă la diagnosticul diferențial.

‘Păi de aia ai venit la mine, nu?’, continuă el atoatecunoscător.

Se uita în gâtul lui Dimi și concluzionează răspicat:

‘Puroi pe amigdale! Am aflat și cauza febrei!’

Dimi începe să plângă. Dom’ doctor începe să îmi explice una alta. Dimi continuă să plângă.

‘Auzi? Te concentrezi un pic? Ai venit singură cu el? Poți să îl dai cuiva că am niște lucruri să îți spun!’, debitează, vizibil deranjat de plânsul lui Dimi.

Ies și îl caut pe Răzvan. I-l dau pe Dimi și reintru, fără să mă gândesc prea tare la nimic, decât la faptul că trebuie să iau rețeta și să plecăm naibii de acolo.

‘Mda, am văzut că parcă nu erai atenta că plângea. Mai bine așa. Să ne înțelegem’, își proiectează el trebușoarele în curtea mamei pacientului.

Scrie pe fișa schema de tratament. Se uită din când în cand la mine și mai zice câte una.

‘Io văd copii din ‘77! Tu cați ani aveai in ‘77?’

‘N-aveam…’, răspund sec.

‘Eh, vezi? Te-am consultat și pe tine!’, face apel la lipsa de logică din el.

Îl privesc cu o combinație de milă, scârbă și stăpânire de sine. Îl întreb dacă pot să îi dau antibioticul în amestec cu ceva lichid.

‘Deci, ia sa vedem. Contează dacă îi combini antibioticul cu lichid înainte să îl bea, dacă odată ajuns în stomac se amestecă cu ce a mâncat?’, mă scoate el la tablă.

‘Cred ca ar conta…’, răspund ezitant, marșând inconștient pe jocul de putere în care el e dom’ profesor eminent și eu eleva repetentă.

‘Nu contează! Ăsta e răspunsul corect! Văd că ți se mișcă rotițele cam greu astăzi. Nu știu de ce…’, concluzionează râzând zgomotos.

Ca în ‘Salvați de clopoțel’, ușa se deschide și intră Răzvan cu Dimi în brațe. Tonul conversației se schimbă brusc. Dom’ doctor se orientează aproape exclusiv spre ‘tatăl de familie’, lăsând-o pe mama cretină să își odihnească neuronul și așa inutil. Se râde, se glumește, așa ca de la bărbat la bărbat.

Ieșim și îi zic lui Răzvan printre dinți:

‘Să plecăm cât mai repede de aici!’

Mergem la farmacia care era gard în gard cu clinica și luăm antibioticul. Ce lanț bine uns! Ieși de la doctor cu rețeta, mergi trei pași și intri direct în farmacie. Circuitul banilor în natură. Nimic nu se pierde, totul se conservă. O mână o spală pe cealaltă.

Îi povestesc cu năduf convorbirile halucinante cu doctorul misogin și pe final de tiradă zic sus și tare:

‘S-a-ntâlnit feminista cu misoginul! ‘Tu-i gura ma-sii!’

O luăm retur spre casă și înjuratura mai sus-menționată devine mantra drumului. Glumim spunând:

‘Ce cuvinte noi a mai învățat Dimi pe ruta Constanța – Corbu?’

Ne gândim de unde să luăm și ceva de mâncare. Neversea-ul e în toi, așa că ne mulțumim cu o oprire la un magazin de cartier constănțean pentru aprovizionare cu ceva chestii mici, cât să ne țină de foame până acasă

Cobor și mă duc hotărâtă spre magazin. Intru, dând perdeaua de franjuri de plastic maro în lături. Mama și fiica la servire. Mă învârt o data prin magazin. Mă învârt de doua ori. Îs ușor buimacă și parcă nu văd nimic comestibil. A treia oară e cu noroc.

Ce ne da gaina nouă? Carne, lapte, brânză, ouă! Așa și io. Deșert la casă toate cele culese de pe rafturi.

Mama zice tacticos, afișând o mimă foarte serioasă:

‘O să vă arăt toate datele de expirare pe măsură ce scanăm, da?’

‘Înțeleg că ați avut probleme…’, încerc să empatizez ea.

Fi-sa intervine dojenitor:

‘Hai măi mama!’

Mă-sa i-o taie scurt:

‘Alina, te rog să mă lași!’

Și începe:

‘Primul… 20.07.2023. Al doilea… 05.08.2023…’

Și uite așa îmi înșiră respectabila doamnă un pomelnic de expirări de toată frumusețea. Cumpărasem câte ceva, deci la scanare și verificare am stat câteva minute bune. Răzvan deja se întreba de ce stau atât de mult.

I-am povestit cu haz cele întâmplate și am zis:

‘Băi frate! Sâmbăta se adună toți oamenii, care mai de care, să ne iasă nouă în cale!’

Facem o câmpenească în mașină. O grisină, o felie de cașcaval, un digestiv (biscuit desigur) și ajungem acasă.

Îl băgam pe Dimi la somnul de prânz și Răzvan pleacă să vâneze o ciorbă de pește pentru prunc și ceva pescării pentru noi. Pe când îl mângâiam pe cap să adoamă, reapar gemenii în peisajul sonor al ciripitului de păsărele. Registrul este tot unul grav. Undeva la confluența dintre rock, punk, grunge și death. Pe două voci. După care se opresc.

Peste casă se așterne huzureală și odihnă bebelușească. Stau în bucătărie la masă și beau niște Cola. Își face apariția și mama gemenilor. Tatăl lor fumează pe terasă. Tatăl lui Dimi e plecat la ‘pescuit’.

Începem să vorbim și ne întindem preț de un ceas la povești de viață. Conversația curge firesc și din când în când ne mai uităm una la cealaltă, mirate de cât de multe avem în comun. Băieții au aceeași vârstă. Îs toți blonzi. Îmbrăcați similar ca stil. Noi cu viziuni de viață și parentaj care converg. Vieți de dinainte de copii cu întâmplări comune. Ce potriveală! A tunat și ne-a adunat!

Se trezesc copiii rând pe rând și începe și socializarea lor. Se văd. Se observă. Se apropie. Se îndepărtează. Aduc niște jucării ca să aibe ce dezbate. Încep zgândăreala copilarească. Doamne, ce simpatici sunt! Când dau de greu, fiecare se uită spre unul dintre părinții din proximitate întrebând din priviri:

‘Hey mofo! You got my back, aight?’

Apucăm să mâncăm și noi niște chefal și o grămăjoară de rapane și ridicam ancora spre plajă. Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasăă, până nu ne facem damblaua cu marea cea albastrăăă!’. Vremea nu pare să se fi îndreptat, ba chiar se cam stângise de tot. Pe la urechi parcă îmi ajunsese și o informație cum că ar fi cod de vreme extremă.

Ia să vedeeeeeeem! Și ‘vedeeeeem’-ul ăsta a fost prelung pentru că e cam greu să vorbești când îți flutură fața în vânt. Iar am încercat. Iar nu ne-a reușit. Iar ne-am enervat nițel. Am stat fix 3 minute, am tras 3 poze și am plecat. Aveam tendința să mergem la Moesia să bem ceva, dar până la urmă vocea internă a rațiunii și înțelepciunii parentale ne-a ghidat spre casă. Sau cum ar spune Implant pentru Refuz: ‘Tăcereeeee! Tăcere, tăcere! Resemnareeeee! Resemnare, resemnare! Tăcereeeee și resemnareeee!’.

Gemenii plecaseră așa că ne-am petrecut timpul până la culcarea de seară cu joacă, hăhăieli și povești. Am apucat să fac și un duș. Pffff… That’s the good life, man! I tell ya! M-am dat și cu cremă pe față!

La rutina de seară, mă trezesc că vreau să îi pregatesc antibioticul lui Dimi, în timp ce era spalat exterior și preșuri de către tac’-su și când dau să extrag 4 ml cu seringa curată de Nurofen, descopăr că e pulbere. Praf și pulbere care trebuie preparată mai întâi, dupa care administrată! Supeeeeeer! G.L.D.C.B.M.! Greu la deal cu boii mici! Eu fiind boul din fabula cu pricina.

Răzvan iese cu Dimi în prosop.

Îi zic directiv:

‘Îl iau eu la îmbrăcat, tu prepară antibioticul!’

Echipa lu’ papuc se coordonează brici și când îl termin de înveșmântat pe Dimi, Răzvan deja ne așteaptă pe poziții, cu soluția.

Se biberonește. Se doftoricește. Se începe adormirea. Tati pleacă în viața lui secretă care se petrece atunci când noi (a)dormim.

Pe afară lumea se animă. Suntem patru familii în casă și fiecare cu tabieturile aferente. Noi cu adormirea. Bihorenii plecați în lume. Un cuplu fără copii și cu boemie in priviri. Și o altă familie cu copil plecat în tabără pentru prima data, lăsându-ți părinții debusolați în absența obiectului muncii.

Intenționez să ies, dar mă fură peisajul și adorm ca tufa pe izopren lângă iubitul meu mic. Mâine e ultima zi de vacanță!