E dimineață. Îl veghez pe Dimi să adoarmă. Am o cască în ureche în care Harry Styles se tânguie. Lângă mine, pe lada de zestre am o cană spartă și lipită plină cu cappucino, lângă care șade o jucărie zornăitoare din lemn.

Și mai sunt și eu. Pe fotoliu, cu laptopul în brațe. Făcând în mod intenționat ceva ce îmi face bine. Care mă liniștește și mă vindecă. Scriu. E martie. A venit primăvara. Din spatele ferestrelor, de la etajul 9, cerul pare senin astăzi.

De fiecare dată când mă uit la cer, mă însenisez. Cerul îmi face bine. Și muzica. Și să fac lucruri cu folos. Să construiesc. Să pun la loc. Să curăț. Să aranjez. Să mă mișc înspre bine. Înspre mine.

Am 38 de ani. De când mă știu am fost pe lângă normă. Uitându-mă cu mirare în normă.

Am fost diferită într-o perioadă în care diferențele nu erau tocmai sărbătorite, ci mai degrabă arătate cu degetul. Am strabism, deci când eram mai mică mă uitam câș și purtam ochelari.

Am fost grasă, fapt pentru care relația cu corpul meu și implicit cu lucrurile pe care le pot face fizic, a fost una nesigură. Habar n-aveam dacă pot sau nu să fac anumite mișcări (gen sărit capra la sport) pentru că îmi era mult prea rușine să încerc.

Scriu cu mâna stângă. Am scris pe pereți cât am fost mică de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta.

Ai mei, cumva, fiecare din universul propriu, au reușit să se uite la mine așa cum eram. Strabică, grasă, stângace (și la propriu și la figurat). Și să mă lase să fiu. Și am fost. Și sunt.

Unul dintre lucrurile pe care l-au făcut magistral ai mei a fost să mă învețe involuntar și implicit că eu contez. Contează ce fac. Cum fac. Ce gândesc. Ce simt. Ce spun. Ce nu spun. Când spun.

Că am un impact asupra celorlalți și că am și o responsabilitate să repar atunci când stric. Cu fapta sau cu vorba. Relații. Lucruri. Apropieri. M-au învățat să mă uit la mine și să mă văd. Cu bune. Cu rele. Și să fiu în spațiul ăla dintre ‘no longer’ și ‘not yet’.

Îți trebuie sinceritate și curaj să zici cu voce tare că te gândești la tine în primul rând. Într-o lume populată de altruism, martiriu și renunțări de sine, vii tu fix ca nuca în perete. Nuca egoistă, căreia nu îi pasă de nimeni și nimic, înafara de propria persoană.

Mwell, lucrurile merg așa dacă le vezi de la înălțimea soclului altruist pe care îți petreci zilele.

Pentru mine, să mă gândesc la mine e echivalent cu respiratul. E automat. Și fără asta nu prea trăiesc. Nu știu ce și cum simt. Nu știu ce să fac cu toate simțămintele care mă populează. Nu știu cum să-mi scot capul din rect în momentul în care o iau pe miriște. Nu știu cum să-mi fie bine. Dacă nu mă uit la mine. Dacă nu am grijă de mine. Nu pot să cer nimănui să aibă grijă de mine, dacă eu nu dau doi bani pe mine.

Grija pe care o primesc din jur nu va inlocui niciodată grija pe care trebuie să o am eu cu mine. Face parte din igiena vieții mele. Așa cum mă spăl pe dinți de două ori pe zi și fac duș și mă îmbrac cu haine curate, așa trebuie să mă odihnesc suficient, să mănânc în regulă, să mă mișc, să mă întâlnesc cu oameni dragi, să mă joc cu fi-meu și să aleg intenționat să îmi fie bine. Dacă mie îmi e bine, pot face bine în jur.

Așa că, voi continua să fiu cine sunt. Eu. Cea care are grijă de mine, ca să poată avea grijă de alții. Fără fals altruism. Doar cu asumare și responsabilitate.