Monthly Archives: December 2024

Dec9

Mos Nicolae, ursul si sensul vietii

Posted on by
Mos Nicolae, ursul si sensul vietii
Un Mos foarte drag mie i-a pus in ghetute lui Dimi cartea ‘Ursuletul de plus si animalele’. Inainte de a i-o da pruncului, muma-sa cuprinsa de curiozitate si sete de noutate, a savurat-o din scoarta in scoarta.
Sambata dimineata.
Pe ploaie.
Pe marginea patului. Inainte de plecare.
Cu fiecare pagina pe care o dadeam ma simteam din ce in ce mai ursoaica de plus.
Peticita…
Prespalata…
Ponosita…
Deznadajduita…
Desi aparent nu aveam vreun motiv, caci ma pregateam sa plec in cautarea mea. Am plecat… M-am cautat… Si m-am gasit… Intr-o oglinda de hotel. La 3 dimineata. Nu m-am mai vazut atat de clar printre lacrimile care imi siroiau pe obraji si rimelul scurs de mults vreme. Ochii spun povestea pe care mintea vrea sa o nege, iar gura incearca din rasputeri sa o rationalizeze.
Ursuletul de plus pleaca la drum in cautarea sensului pe lumea asta. Si se intalneste, asemenea unui erou de basm, cu diferite personaje, care ii vorbesc cert si raspicat despre sensul lor in viata, si cand il intreaba despre sensul vietii sale, iar ursul zice ca nu stie, ii spun, din nou, scurt, ca e degeaba pe lumea asta, daca habar nu are care ii este sensul vietii.
Oare nemtii care or fi scris povestea asta sunt fani Viktor Frankl? Or fi facut Auschwitz-ul impreuna? M-am dus prea departe cu umorul negru? Scuzati-mi franchetea acida. Asa mi se intampla cand sunt un pic suparata pe mine. Ma avant in iuresul cuvintelor taioase, printre care ma invart precum o testoasa ninja pe Magneziu de 1000. Crounching tiger, hidden dragon style.
Intotdeauna mi-a fost simplu ca ‘buna ziua’ sa spun de ce sunt pusa eu pe pamantul asta. Cum spunea un fost elev de-ai mei sunt ‘doamna cu multe certitudini’, iar asta era una dintre ele. Si inca este. Sunt un om care vrea sa faca bine de jur imprejur. Cum poate. Cum stie. Cum e mai potrivit pentru cel caruia i-l daruieste. Binele.
Vad binele din oameni. Si cand iubesc ma arat cu tot ceea ce sunt. Iar pe omul de langa mine il vad in aura potentialului nespus, dar simtit. Am mai scris, nu demult, despre efectele secundare pe care le are acest gen de mindset miraj pentru mine.
In spatiul dintre noi doi, oricare ai fi tu, si oricare as fi eu, din multitudinea fatetelor noastre umane, tind sa reactionez cu ceva frica de a-l lasa gol.
Asa ca il umplu.
La refuz.
Excesiv.
Cu neastampar.
Cu nestare.
Si fac.
Si scriu.
Si organizez.
Si ma foiesc.
Si ma duc.
Si ma intorc.
Si ma sucesc.
Fara a avea vreo asteptare declarata. Eu aceasta creatura fantastica la granita dintre robot si sfant, lepadata de asteptari. Dar in interior vreau tot. Pentru ca merit tot. Tot ce poate fi mai frumos intr-o iubire.
Vreau plimbari pe strada de mana.
Vreau culculuseli molcome pe canapea.
Vreau dragoste cu nabadai.
Vreau mic dejun impreuna.
Vreau imbratisari sub plapuma.
Vreau discutii serioasa despre geopolitica.
Vreau planuri impreuna.
Vreau libertate in cuplu.
Vreau atasament si drag.
Vreau intelegere si compasiune.
Vreau pe dracu’, pe lacu’ si pe tac’-su.
Dar cumva, cineva, candva, mi-a implantat in cap faptul ca eu as putea fi o robotica sfanta al carei scop in viata este sa se muleze pe nevoile celui iubit si sa se metamorfozeze kafkian pe cale de consecinta. Cand ma priveam in oglinda am dat masca sfintei robotici in laturi, si am ramas eu. Femeia asta care le vrea pe toate. Deodata. La pachet. Fara jumatati de masura. Fara compromisuri dureroase. Dar cu intelegere pentru faptul ca nu pot fi totul pentru cineva, asa cum cel de langa mine nu imi poate fi totul.
Esenta relationala asa cum o vad este de a ne intalni la nivelul nevoilor si dorintelor noastre, fix acolo unde suntem fiecare, si sa ne dam, benevol, cu drag, lucrurile de care avem nevoie fiecare.
Iubire.
Timp.
Conexiune.
Cuvinte.
Fapte.
Libertate.
Intelegere.
Acceptare.
Compasiune.
Onestitate.
Tot ce conteaza. Ca sa conteze cu adevarat. Dupa ce am terminat de citit povestea ursuletului, si mi-am parcurs si ceva drum, tagadam, tagadam, cu trenul, intr-un weekend gri de decembrie, mi-am parcat costumul de robosaint. Si acum ma tin asa cum sunt, cu toate asteptarile, experientele, emotiile si sperantele. Si mi-am gasit un pic de liniste. La care voi adauga in curand niste stelute.
De camin.
De asezare.
De drag si de bucurie.
De noi inceputuri.
Cele rele sa se spele. Cele bune sa se adune.
Dec1

Despre ascunzis

Posted on by
Despre ascunzis
Am ramas gandindu-ma la ascunzis. Si ar fi nedrept sa spun ca oamenii se ascund doar pentru ca se simt neintelesi de cei de langa ei, pentru ca nu e tocmai asa.
Si aici intervine vitalitatea, erotismul si soapta clandestinitatii umane. Ne place sa ne jucam. Ne mentine in viata si tine aprinsa dorinta in noi. Dorinta de a trai in principiu si tot ceea ce deriva de acolo. Sa alergam. Sa ne ascundem. Sa ne surprindem. Sa radem in hohote. Ca intr-o joaca de copil care este cum nu se poate mai profunda pentru adultul din noi. Este aer. Este o gura de aer cand iesi la suprafata dupa o scufundare in tot ceea ce trebuie sa faci in viata.
Una dintre cartile pe care i le citesc lui Dimi, ‘Home Is Where Your Heart Is’, are o portiune care zice: ‘Home you can be anything you want to be without anyone knowing’, sau ceva asemanator. Parte cu ‘without anyone knowing’ este cea de interes.
De ce avem lucruri pe care le tinem doar pentru noi? Acolo, aproape de our core?
Poate pentru ca sunt atat de intime incat daca le-am spune, ne-am dezgoli periculos de tare in fata lumii.
Poate pentru ca sunt atat de pretioase pentru voi incat daca le-am impartasi, ar insemna automat ca si dam parte din ele altora, cand tot ceea ce vrem este sa le pastram hulpav, pe de-a-ntregul, pentru noi.
Poate pentru ca tocmai clandestinitatea si misterul sunt cele care le ofera o aura de je ne sais quoi care ne face bine.
Si stiti? E bine sa faci des lucruri care iti plac, asa cum vrei tu. Nu pentru ca trebuie. Ci pentru ca vrei! E misto sa vrei, sa faci si sa stai cu sentimentul ala de reusita. De am facut cum am vrut eu. Nu-i nimic egoist in asta! E eliberator. Ca ai libertatea de a jongla cu contexte in care ‘trebuie’ si cu ocazii in care ‘vreau’, la care se adauga si putinele instante in care ‘pot’ rasare ca un soare din mare intr-o zi de vara pe plaja la 2 Mai.
Esther Perel zicea ca dragostea are nevoie sa stie, in vreme ce dorinta se hraneste cu mister. Fix cu partea aia care nu stie si nici nu vrea sa stie, pentru ca stie ca fix atunci cand va stii mai mult, caleasca se va transforma in dovleac.
Si cum facem sa fim acolo, precum fiddler on the hot roof, care iubeste destul si doreste indeajuns cat sa ii dea culcusul grijii celui de langa, dar sa ii si cultive si nesatul?
Ascult o piesa care zice ‘e finita la poesia’. Nu-s de acord! Poezia nu se termina niciodata. Este ca un fular pe care il tot tricotez precum Penelopa si pe care nu il desir noaptea ca sa am de unde reincepe a doua zi, ci il salt in valuri ca sa imi formeze o cale catre marea din tine, mai Ulise!
S-a schimbat piesa. ‘Mi Fido Di Te’. Mi fido di te, cosa sei disposto a perdere… De multe ori mi se intampla sa ma uit la anumiti oameni si sa stiu din prima ca sunt ceea ce imi trebuie. Ca daca ii dezbraci de toate mastile sociale, acolo, in ascunzis, sunt buni. Asa cum mi se intampla sa ma ciocnesc de unii oameni care par ce trebuie, dar nu-s. Si o simt pana in varful firelor mele de par, dar nu o pot explica.
Asa mi s-a intamplat cu tipul care ne-a dus cu balonul in Cordoba. L-am vazut si am stiut ca suntem in siguranta. Evident ca pot explica cum am ajuns atat de repede la concluzia asta, dar asta ar ucide misterul acelei povesti frumoase de Craciun. S-a intamplat acum 6 ani. Ce frumos a fost!
Calatoritul este o forma de fuga clandestina. Intr-un alt loc. Unde nimeni nu te stie, dar te poate cunoaste. Unde nimeni nu te judeca, dar te poate intalni din priviri.
V-am spus ca mi-e dor de Italia? Cred ca de la faptul ca imi marinez fiinta in muzica italieneasca de… ceva vreme. Pana acum am fost in Roma, in Como, in Milano, in Napoli, in Bergamo si in Stresa. Fiecare cu atmosfera proprie de ‘dolce far niente’.
Roma mi-o amintesc furtunoasa, grabita si intortochiata.
Como limpede, proaspat si nesfarsit.
Milano torid, artistic si maiestuos.
Napoli cu zarva si un farmec aparte care iti permite sa fii si intelectual si marinar deodata.
Bergamo muntos, pitoresc si insorit.
Iar Stresa… pfff… Stresa e ceva dintr-o alta lume. Luxurianta, semeata si spectaculoasa.
Mai vreau. Vreau Cinque Terre. Vreau Italia-n lung si-n lat. De la tara la oras si retur. Cu dialoguri romane si cafele ristretto. Cu starea aia sufleteasca care nu-ti da pace, si chiar daca ar incerca, nu ai lasa-o tu. Ca o vrei… Te hraneste… Are grija de partea aia din tine careia i sclipesc ochii cand vede… nesfarsitele posibilitati ale vietii.