Am ramas gandindu-ma la ascunzis. Si ar fi nedrept sa spun ca oamenii se ascund doar pentru ca se simt neintelesi de cei de langa ei, pentru ca nu e tocmai asa.

Si aici intervine vitalitatea, erotismul si soapta clandestinitatii umane. Ne place sa ne jucam. Ne mentine in viata si tine aprinsa dorinta in noi. Dorinta de a trai in principiu si tot ceea ce deriva de acolo. Sa alergam. Sa ne ascundem. Sa ne surprindem. Sa radem in hohote. Ca intr-o joaca de copil care este cum nu se poate mai profunda pentru adultul din noi. Este aer. Este o gura de aer cand iesi la suprafata dupa o scufundare in tot ceea ce trebuie sa faci in viata.

Una dintre cartile pe care i le citesc lui Dimi, ‘Home Is Where Your Heart Is’, are o portiune care zice: ‘Home you can be anything you want to be without anyone knowing’, sau ceva asemanator. Parte cu ‘without anyone knowing’ este cea de interes.

De ce avem lucruri pe care le tinem doar pentru noi? Acolo, aproape de our core?

Poate pentru ca sunt atat de intime incat daca le-am spune, ne-am dezgoli periculos de tare in fata lumii.

Poate pentru ca sunt atat de pretioase pentru voi incat daca le-am impartasi, ar insemna automat ca si dam parte din ele altora, cand tot ceea ce vrem este sa le pastram hulpav, pe de-a-ntregul, pentru noi.

Poate pentru ca tocmai clandestinitatea si misterul sunt cele care le ofera o aura de je ne sais quoi care ne face bine.

Si stiti? E bine sa faci des lucruri care iti plac, asa cum vrei tu. Nu pentru ca trebuie. Ci pentru ca vrei! E misto sa vrei, sa faci si sa stai cu sentimentul ala de reusita. De am facut cum am vrut eu. Nu-i nimic egoist in asta! E eliberator. Ca ai libertatea de a jongla cu contexte in care ‘trebuie’ si cu ocazii in care ‘vreau’, la care se adauga si putinele instante in care ‘pot’ rasare ca un soare din mare intr-o zi de vara pe plaja la 2 Mai.

Esther Perel zicea ca dragostea are nevoie sa stie, in vreme ce dorinta se hraneste cu mister. Fix cu partea aia care nu stie si nici nu vrea sa stie, pentru ca stie ca fix atunci cand va stii mai mult, caleasca se va transforma in dovleac.

Si cum facem sa fim acolo, precum fiddler on the hot roof, care iubeste destul si doreste indeajuns cat sa ii dea culcusul grijii celui de langa, dar sa ii si cultive si nesatul?

Ascult o piesa care zice ‘e finita la poesia’. Nu-s de acord! Poezia nu se termina niciodata. Este ca un fular pe care il tot tricotez precum Penelopa si pe care nu il desir noaptea ca sa am de unde reincepe a doua zi, ci il salt in valuri ca sa imi formeze o cale catre marea din tine, mai Ulise!

S-a schimbat piesa. ‘Mi Fido Di Te’. Mi fido di te, cosa sei disposto a perdere… De multe ori mi se intampla sa ma uit la anumiti oameni si sa stiu din prima ca sunt ceea ce imi trebuie. Ca daca ii dezbraci de toate mastile sociale, acolo, in ascunzis, sunt buni. Asa cum mi se intampla sa ma ciocnesc de unii oameni care par ce trebuie, dar nu-s. Si o simt pana in varful firelor mele de par, dar nu o pot explica.

Asa mi s-a intamplat cu tipul care ne-a dus cu balonul in Cordoba. L-am vazut si am stiut ca suntem in siguranta. Evident ca pot explica cum am ajuns atat de repede la concluzia asta, dar asta ar ucide misterul acelei povesti frumoase de Craciun. S-a intamplat acum 6 ani. Ce frumos a fost!

Calatoritul este o forma de fuga clandestina. Intr-un alt loc. Unde nimeni nu te stie, dar te poate cunoaste. Unde nimeni nu te judeca, dar te poate intalni din priviri.

V-am spus ca mi-e dor de Italia? Cred ca de la faptul ca imi marinez fiinta in muzica italieneasca de… ceva vreme. Pana acum am fost in Roma, in Como, in Milano, in Napoli, in Bergamo si in Stresa. Fiecare cu atmosfera proprie de ‘dolce far niente’.

Roma mi-o amintesc furtunoasa, grabita si intortochiata.

Como limpede, proaspat si nesfarsit.

Milano torid, artistic si maiestuos.

Napoli cu zarva si un farmec aparte care iti permite sa fii si intelectual si marinar deodata.

Bergamo muntos, pitoresc si insorit.

Iar Stresa… pfff… Stresa e ceva dintr-o alta lume. Luxurianta, semeata si spectaculoasa.

Mai vreau. Vreau Cinque Terre. Vreau Italia-n lung si-n lat. De la tara la oras si retur. Cu dialoguri romane si cafele ristretto. Cu starea aia sufleteasca care nu-ti da pace, si chiar daca ar incerca, nu ai lasa-o tu. Ca o vrei… Te hraneste… Are grija de partea aia din tine careia i sclipesc ochii cand vede… nesfarsitele posibilitati ale vietii.