Am fost ieri la o cununie care m-a impresionat atat de mult incat am decis sa zabovesc un pic asupra subiectului. Si m-am afundat atat de tare incat mi-a fost cam greu sa revin la suprafata si sa prind imaginea de ansamblu. Oamenii inca se iau ca nebunii in 2013.

La nivel social declarativ casatoria e comunista, e de cacat, nu ne place ca ne ingradeste libertatile individuale.

La nivel personal de alcov insa devine esenta maturitatii, sensul si directia, fara de ea nu se prea poate.

Explicatiile unei asemenea dualitati sunt multiple, dar io cred intr-una simpla si cinstita: cea a memoriei colective care nu ne da pace. Strabunii ne bat la usa constiintei cand ne e lumea mai draga si soptesc: tu cand te iei?

Ieri am asistat la o desfasurare uluitoare de forte filiale careia m-am alaturat ca sustinator intr-o clipita. Intr-un spirit traditional extrem de autentic m-am bucurat de o masa si un dans intr-o curte de oameni gospodari, in ritm lautaresc, inconjurata fiind de oameni frumosi si patinati de timp.

Am stat de vorba cu o bunica incapatanata, care prin forta sa extraordinara nu s-a lasat pana cand si-a vazut una dintre nepoate mireasa. Invesmantata intr-un capot de bunica si acoperita pe cap cu o basma, se misca tantosa cu cadrul sau de care era atarnata strategic punguta cu medicamente.

Am vazut o mama de mireasa care se misca precum un titirez prin batatura ca sa se asigure ca toata lumea are de toate pentru toti. Printre picaturi in rochia sa multicolora vaporoasa era invitata de cate un nuntas vrednic la o invartita si dansa cu atata pofta incat iti puteai da lesne seama ca se bucura cu tot sufletul pentru fata ei.

Am urmarit cu privirea un tata care se ocupa cu sarg de aranjarea meselor in curte, de tocmirea lautarului, de intretinerea holteilor si de orice altceva care implica forta fizica cu o tenacitate greu de egalat.

Am strans in brate o sora de mireasa care parca vroia sa mearga in acelasi timp in mai multe directii, sa faca mai multe lucruri cocotata pe niste tocuri misele si purtand o rochie care o dezvaluia in toata splendoarea sa tinereasca. Strabuni, vecini si oraseni toti adunati la un loc pentru un moment de cununie. Gospodaria forfotea, lautarul canta si lumea se veselea.

A aparut si mireasa. Atunci pentru o secunda totul s-a oprit in loc. Respiratia ti se taia precum maioneza la cald. O bruneta mignona plutea pe tocurile ei de 13cm printre pietricele din curtea casei lasand sa-i fie purtat de vant voalul prins dibace cu cel putin 134,5 agrafe de par.

Zambetul sau dezarmant insotit de atitudinea dezghetata o faceau o mireasa frumoasa foc! A ras, s-a pupat cu toata lumea, s-a lasat luata in brate pana cand i-au pocnit coastele, a jucat, s-a agitat si pana la urma s-a pitit… de el. Imbracata intr-o rochie care era expresia pura a personalitatii sale, il astepta intr-un colt al casei pe el.

Pe barbatul cu care isi petrecuse mai bine de 5 ani impreuna, daca nu si mai mult. Pe cel caruia i-a spus intr-o zi, langa o apa italiana… da! Inelul cel mai mic tot a fost prea mare pentru manuta sa de copila, dar l-a purtat cu mandrie si eleganta. Si cum statea ea de-l astepta, strada a inceput deodata a vui.

Cu alai de nasi, parinti si nuntasi s-a aratat si el. Stingher si vadit impresionat de tot ceea ce i se intampla, s-a tinut tare si a pornit in cautarea miresii lui prin casa parinteasca. Si ce-a mai cautat-o, pana cand a gasit-o. Si a luat-o pe sus din casa alor ei. Au jucat oleaca prin curte, oleaca prin strada, neuitand o clipa sa se tina de mana unul pe celalalt.

In biserica nu si-au dat drumul mainilor decat in momentul in care li s-au pus inelele, dupa care s-au prins din nou. Caci de acum incolo vor fi doar ei. Tot ei. La bine si la rau. Ea dansa Isaia si se gandea ingrijorata la sor’-sa. Pe el il treceau apele ca in biserica nu prea era aer… nici macar neconditionat. La bine si la rau.

Dupa mai bine de o ora de slujba si invataminte religioase s-au mai linistit apele. Lumea era mai relaxata si mirii au inceput sa capete culoare in obraji si zambet pe buze. O data iesiti in noua lumina a oamenilor casatoriti s-au jucat cu porumbei, au stat la jde mii de poze cu rude, nuntasi si bagatori de seama si le-au supravietuit si lor. Pentru ca erau doi. Ei doi.

I-am luat in brate de “la revedere” inainte de a da cu piciorul peste galeata cu apa de la iesirea din curtea bisericii. Sunt convinsa ca le va fi bine, pentru ca sunt oameni de bine asa ca urarile mi-s de prisos… 😉