6:30 P.M. Unirii. Asfalt fleoscait. Soare exploziv. Oameni haotici. Destinatia: Piata Moghioros. Sa facem planul mental: metrou pana la Lujerului si de acolo 41 vreo doo statii. Buuuun! Ma indrept darza catre gura de metrou, sperand ca temperatura corpului meu sa revina la niste grade mai normale, care eventual sa-mi permita sa si respir cum trebuie.

Cobor in subteran. Bag cartela. Imping bara de protectie. Narile imi sunt brusc asaltate de o pala de vant. Vant prevestitor de metrou care se apropie de statie. Oh, ce minunatie inventata de mana omului! Curentul de la metrou intr-o zi torida de vara. Dupa un slalom vivace printre omusorii de pe peron imi gasesc locul. Si stau. Un minut. Doo. Trei. Vine metroul! Ah, e de Dristor… Nu-i bun.

Mai asteptam. Dau muzica mai tare sa mi se para ca timpul trece mai repede. Si imi continui asteptarea. Inca vreo 4 minute. Vine si Preciziei. Ma urc. Aproape plin, spre ochi. Ma agat mladios de-o bara si incep a ma benocla la partenerii mei de calatorie. Nimic interesant. Ma pierd in ganduri si in spatiul meu intragalactic. Se apropie Lujerului. Ma desprind aprig de bara care m-a suportat si ma indrept hotarata spre usa. Evit cateva genti care tinteau fix spre burta mea. Ajung teafara si nevatamata aproape de prag.

Se deschid usile. Ies. Aer. Alt aer. Merg ca sa mai fac ceva vant. Dupa un sirag de scari rulante paru’-mi roscovan ia contact cu acelasi soare misel. 7 P.M. Ma uit in departare. Nu vine 41 deocamdata. Statia arata ca o conserva cu sardine transpirate pusa la (ras)copt. Grabesc pasul in speranta ca voi ajunge la fix la fata locului si nu va trebui sa fiu batuta in cap de… razele soarelui.

La stop opreste un chopper. Pilotul cu brain-cap. Pasagerul niet. Capul gol: si pe dinafara, si pe dinauntru (cu siguranta). Trec bombanind pe langa ei. Hai ca vine 41. Topai pana in statie. Tramvaiul supra-plin. Offff! Nu mai stau sa mai astept unul. Ma incumet! Se deschid usile si incepe a se revarsa puhoiul de calatori. Un val. Doo. S-a mai eliberat, pe alocuri.

Dau sa ma catar. Pun un picior. Ma uit in fata. Imi fac trasa. Si pun si al doilea picior. Ma duc glont spre un geam si ma agat (din nou) de o (alta) bara. Langa mine observ o sexagenara obosita si asudata nevoie mare. Ma holbez cu jind la geamul oscilobatat. Doamna ma observa si sopteste in timp ce o picatura iesita din porii dilatati i se prelinge pe tampla: “Nu se deschide mai mult!”.

Vatmanul baga a doua si ne punem in miscare. Undeva in spate, prin marea de fiinte respirande se aude un zumzait care se acutizeaza si ma face sa-mi intorc capatana in scop de identificare a sursei.

Priponita intre usa de la tramvai si bara de langa primul scaun, o duduie. Nici prea-nalta, nici prea scunda. Nici prea grasa, nici prea slaba, dar cu forme cvasi-voluptuoase. Incercelata auriu si invesmantata-ntr-un trening mini in culori neon. Gura mare. Semnal care depasea limita admisa de decibeli. Urlatoare, deci!

EA (in calitate de parata): Da’ ce te-mpingi dom’le asea? Nu ma vezi? Chiar asa? Nu se poate asa ceva! Auzi phah, cum sunt oamenii din ziua de azi!

EL (inculpatul): Eh, da’ de ce tipi asa. Nu ai mai fost satisfacuta demult?

EA: Ce sa-ti povestesc. Ia uite phah ce tupeu. Stii de ce se ia barbatii de o femeie cand o vede singura pe strada sau in tramvai?

PHAH (banguind indescifrabil): Ntz.

EA: Ca le vede ca e singure si crede ca asea se poate lua de ele, ca n-are barbat langa ele sa le apere.

EL (inganat de un BAH): Eeeeextravaginal! Da’ ce peneesool meu vrei phah de la mine?

EA: Da’ de ce imi vorbesti dom’le cu pornografii, ha? Io ti-am zis ceva?! Io ti-am vorbit cu respect…

EL (contrariat si sarcastic): Ce pornografii?!

EA: Pai ai zis penees. Care penees e poola, nu?!

EL (bufnind in ras pe infundate): …

EA: Auzi, io nu fac diferente. Suntem toti la fel, da? Romani, tigani, moldoveni, africani. Mi-e tot una.

EL apropiindu-se de BAH incepe sa sosoteasca dand semne ca deja conversatia cu EA nu mai prezinta interes.

Sexagenara de langa mine imi arunca priviri dojenitoare la auzul “pornografiilor”. Io i-am returnat privirea cu una neutru-binevoitoare semi-toleranta.

EL impreuna cu BAH, cat si EA insotita de PHAH au coborat la prima.

E minunat! Nu mai am decat o statie… Ma strecor spre usa. Imbulzeala ca la balamuc. Pe mine ma treceau toate apele pamantului. Geamurile aveau brobonele de condens, semn ca inauntru era mai cald ca afara. Se poate asa ceva?! Oh yeah, baby!

Calatoria mi se apropia de final. Si ca intr-o pelicula stranie, pe cand tramvaiul tragea in statie, din boxe se auzea Bocelli cantand: Vivo per lei da cuando sai…

La vita e bellissima! 😀

Disclaimer: Cititorilor mei mai pudibonzi le cer scuze in avans pentru licentiozitatea descrierii, si ii asigur ca eforturile au fost depuse in virtutea artei. Un soi de estetica a uratului/vulgarului post-modern… 😉