M-a izbit criza de floarea varstei din plin, pe deplin. Asa cum nu a mai facut-o pana acum si cum stateam intr-o rana ma gandeam cum sa fii in floarea varstei si in criza in acelasi timp. Floarea varstei nu implica bucurii nemarginite, orizonturi mai intinse precum desertul Gobi, visuri cu white picket fences and running children around sprinklers?
Numai ca nici prin cap nu mi-a trecut ca pe umerii florii atunci cand este inflorita sade o presiune de cateva atmosfere bune, si anume sa se asigure ca dupa venirea toamnei semintele sale vor fi purtate de vanturile dinspre Rasarit peste mari si tari, pe un taram in care se pot asterne la dospit, fiind aparate de culcusul de pamant pe timp iernatic.
Nu exista tristete mai mare pentru o floare decat aceea ca nu isi va putea directiona semintele intr-un loc bun de flori. Caci ingrijitul florilor nu este chiar asa de usor cum cred unii. Acesti Ikebanisti de weekend. Faptul ca ai un cactus in apartament nu te face un cunoscator intr-ale plantelor. Bambusul din coltul sufrageriei sau bonsaiul de pe birou nu sunt marturii ale grijii pe care o porti tu florei.
Atunci cand primesti munti de flori de ziua ta, le aduci acasa si le indesi pe toate intr-un borcan de muraturi (numa’ bun de vaza), le pui apa, dupa care uiti de ele cu saptamanile si sfarsesti prin a le gasi intr-o buna zi ofilite, cat si putrezite, realizezi cu adevarat cam ce inseamna cu adevarat sa ingrijesti flori.
Ceci n’est pas une ecriture sur les fleurs! Ceci est un petit fragment de vie…
Cresti. Vrei o familie. Lucrurile se intampla mai firesc intr-o familie cu o mama si un tata care locuiesc impreuna, se iubesc pe ei insisi, cat si reciproc. Si bonus, te iubesc si pe tine.
Esti adolescent si incepi sa vezi ca ai tai parca nu se iubesc asa cum iti imaginasei tu idilic toata copilaria – asta in cazul in care parintii au lucrat impreuna sa pastreze imaginea de familie fericita “de dragul copiilor”. Mintea ta curioasa le cotrobaie prin toate cotloanele relationale, in cautarea murdariei, imperfectiunilor si minciunilor. Si le gasesti.
Cine cauta, gaseste! Cine zice, ala este!
Esti teribilist, anarhist, nihilist. Das ist…
Si cu un zambet amar de dispret si mandrie le arunci in fata “Stiam io ca sunteti de cacat! Asta nu-i familie! N-ati fost in stare sa faceti o familie!”. Pleci victorios, precum parsul care a crescut toata viata in umbra ilustrilor sai parinti parsi
[PARS, parsi, s. m. Nume dat mai multor specii de mamifere din familia rozatoarelor, cu aspect intermediar intre veverita si soarece, lungi de circa 20 de centimetri, cu coada lunga si stufoasa, cu blana moale si bogata, cu ochi mari si cu bot ascutit, care traiesc mai ales prin paduri, catarate in copaci (unde isi au de obicei culcusul și unde hiberneaza)].
Pe masura ce te umfli in penele tale pseudoadolescentine, iti rasuna in creieri indemnul “tu poti mai bine, tu o sa iti faci o familie, tu nu o sa dai gres, tu o sa le dovedesti ca poti”. Numai ca karma is a real bitch… Asta sau patternurile de relationare transgenerationala.
Old habits die hard. Ceea ce ai vazut in casa, replici si mai mult si mai des si mai cu mot. Compulsia la repetitie sta intr-un colt si face misto de tine pe masura ce te vede ca dai cu mucii-n fasole.
Iti tine scorul. Pare ca esti inca in casa cu ai tai. Muma-ta iti sta pe umarul stang, iar tac’-tu pe umarul drept. La mijloc, cu greutatea intregii lumi asupra ta, precum un Apollo, te simti incoltit, impovarat, fara scapare.
Asta sunt! Altu’ mama nu mai face!
Ce? Nu-ti place de mama?
De ce nu iti place de mama?
Sa aleg intre tine si mama?
Da’ de ce ma pui sa fac una ca asta?
Nu joci corect!
Credeam ca si tu iti doresti o familie cu mine, caci io imi doresc o familie cu tine.
Mult!
Mama si tata au zis ca nu ma mai primesc acasa pana nu vin cu cineva de incredere care sa ma suporte si pe mine pana la adanci batraneti. Cu care sa fac un copil. Poate doi. Pe care mama sa-i rasfete si tata sa-i invete despre viata si cu care sa faca temele la mate.
Am auzit din ce in ce mai des replica…
Poate la fel de des pe cat am auzit-o pe…
sau…
Acuma poate va intrebati cum am trecut io de la izmele la chiftele (una dintre vorbele de duh ale mamei mele) in a matter of seconds… In capul meu totul se leaga de tot. Atunci cand traiesti cu imaginea imperfectiunii si disfunctionalitatii in familie, vei vrea sa scapi de dansa. Fuga, fuga prin porumb pana cand te trezesti ca fugi in cerc si nimeresti de fiecare data in acelasi loc.
Ala al naibii de inconfortabil in care faci la fel ca mama si esti la fel ca tata. Nici mai presus, nici mai prejos. O odrasla ascultatoare care nu iese nici din cuvantul parintilor, nici din scenariile lor de viata.
Timpul trece… Toti prietenii tai de bine, de rau, au pe cineva in viata lor si iti povestesc despre vicisitudinile vietii de cuplu. Ca-s legati de calorifer. Ca-s tinuti sub papuc. Ca nu mai au viata. Ca car. Ca mar.
Mai sunt si prietenii care au fost ceva mai harnici si deja au si copii. Si vorbesc de scutece, diversificare si bone.
Tu esti tu. Un extraterestru urban cu urme relationale si aspiratii de love story. Tu vrei perfectiunea care sa stearga toate imperfectiunile care ti-au facut viata de copil o viata de om mare.
Vrei tot.
Acum.
Aici.
Pe masa.
Daca nu ai totul, mai bine nu ai nimic.
Niciodata.
Si o sa fii singur.
Si o sa iti fii deajuns.
Caci ti-a ajuns cu atatea neajunsuri si compromisuri.
Nu mai vrei sa mai fii cel mai prost din curtea scolii.
Ala care vorbeste de cat de fericiti sunt ai lui, si ajunge acasa sa adune bibelourile sparte, vestigii ale neintelegerilor amiabile intre ai sai parinti.
Ceasul biologic bate. Orele sunt inaintate.
Ce ai de gand sa faci cu viata ta?
O sa continui sa o irosesti?
Pentru ce traiesti?
Iti suna cunoscut?
Ce faci cu toate astea?
Le cari dupa tine?
Pana cand?
Cu ce pret?
Pentru cine?
De ce?
Bottomline…
