Ieri ma intamplam intr-un context multiinstitutional in care aveam sa iau parte la niste discutii de oameni mari, seriosi si responsabili. Cum imi sorbeam cafeaua de dupa-amiaza care imi asigura de cele mai multe ori zvacul pana la culcarea lui Dimi, doamna care ne gazduia in propria-i ograda zice:

‘Hai sa incepem sa ne prezentam. Scoala. Rol. Un motiv pentru care suntem recunoscatori. Stiti ca se apropie Thanksgiving si m-am gandit ca ar fi interesant daca am reflecta un pic asupra lucrurilor care merg bine in vietile noastre.’

Tacere. O masa ovala a tacerii. Ne-a luat prin surprindere pe toti invitatia la dezbracarea de armuri si aruncat o privire in interiorul nostru, dar nu la haznale si nenorociri, ci chiar la lumina aia mica pe care fiecare si-o doseste pe unde stie el mai bine. Departe de vanturi napraznice, intunericuri acaparatoare si alte lumini de neon orbitoare.

M-am gandit si am impartasit un motiv legat de procesul prin care se recladesc sentimentele de comunitate si comuniune in Casin prin evenimente relaxante, intalniri formale cu parintii, dar si prin intalnirile lejere de ‘Buna! Ce mai faci?’ care ne creioneaza spiritul latin, care jinduieste dupa apropiere, familiaritate, trib si sederi lungi la taclale despre nimicuri, nimic si tot.

Acum mutand focusul un pic pe familia mea, cand aud Thanksgiving, imi vine in minte o poza in care apare mama, impreuna cu Aurel, un prieten bun de-ai tatei, amandoi stand pe niste fotolii extrem impunatoare si confortabile, asezate in unghi de 45, cu un semineu in spate. Poza e din anii ’90, de cand a fost mama plecata in State si era chiar din timpul sarbatorii de Thanksgiving pe care si-a petrecut-o cu aceasta familie.

Imi mai vin in minte poze de la masa cu traditionalul curcan umplut cu sos de nush de care, dar aerul tuturor acestor amintiri este unul de Casa Alba. De imaculat. De unreachable, cumva. O lume la care nu puteam ajunge pe atunci, copil fiind, asa ca ma rezumam la a visa la ea cu ochii deschisi, in timp ce mama ii pasea taramurile si o descoperea. Cam asa fac mamele, nu? Batatoresc cai pentru pruncii lor, ca sa le inlesnesca accesul la ei insisi.

Si acum un pic mai in interiorul familiei mele, daca ma uit la Dimi, simt cum ma inunda sentimentul de recunostinta eterna ca il avem in vietile noastre. El, iubitul nostru drag. Vorbaretul pamantului, caci de cumintenie nici nu se poate pune problema.

Aseara, la baita, stiti ce schimb de replici am avut? Incercam sa ii trag mucii cu batista bebelusului actionata mecanic, cu gura (yes, I’m that mum!), iar el inota fara de griji in ligheanul lui jacuzzi de dimensiuni minuscule.

Si ii zic:

‘Mai am un pic si raman fara suflu!’

El se uita la mine si imi raspunde:

‘Adica nu mai ai aer?’

Uluire maxima! Say what? Acest copil de 2 ani si aproape 8 luni are acest tip de intelegere lexicala, de poate sa faca un rephrase de dificultatea asta? M-am emotionat si am fost atat de mandra de el, si l-am si felicitat pentru cat de frumos vorbeste. Fac asta constant. Sa ii spun ca vorbeste foarte frumos.

In fiecare seara, inainte de culcare, de cand il am pe lume, dar chiar si de cand imi popula burtica, ii spun Tatal Nostru. De cand a inceput sa isi articuleze curiozitatile in cuvinte, ma intreaba frecvent:

‘Unde e Tatal Nostru? De ce painea noastra de toate zilele? Ce e Imparatia Cerurilor?’,

iar eu incerc sa ii raspund, explicandu-i concret ce a aia o rugaciune, la ce ne ajuta si cam ce a dorit sa spuna autorul cu de a bagat un tata, paine si o imparatie in aceeasi poveste.

De cele mai multe ori cand aude de paine, deja i se activeaza modul:

‘Mamiiii, vreau paineeee!’,

spre disperarea firii mele centrate pe curatenie, si deliciul gandacilor care cred ca ne vor vizita in curand daca o tot tinem asa hippie cu painea in molfaiala la culcare. Evident si a cariilor, ca tot bine imi comenta un stomatolog zilele trecute fix legat de treaba asta.

Anyway, dupa ce ma inchin si ii explic de ce terminam rugaciunea asa, il intreb:

‘Pentru ce ii multumim lui Doamne Doamne pe ziua de astazi?’,

iar el, pentru ca l-a facut ma-sa punkist de mic zice pe o voce dramatica de Johnny Rotten cand canta ‘God Save the Queen’:

‘Pentru nimiiiiiic!’

Eu raman chill si continui cu rememorarea zilei petrecute impreuna si a evenimentelor placute, moment in care el se linisteste si ma asculta. Din cand in cand il mai intreb:

‘Crezi ca am putea sa ii multumim lui Doamne Doamne pentru asta?’

si de cele mai multe ori se aude un

‘Da…’

molcom, in intuneric.

Dupa care eu zic:

‘Multumim, Doamne pentru…’

Acuma sa nu credeti ca sunt crestin ortodoxa practicanta, ca nu-s. Sunt un om care intelege puterea ritualurilor, care este atras de spiritualitate sub toate formele sale si care vrea sa ii mentina vie amintirea lui mamaie, care se inchina seara inainte de culcare de cand o tin eu minte. Si mai cred si in energia pe care ti-o da actiunea intentionata de a fi recunoscator. In curatarea de furii si frustrari care se petrece in interiorul tau atunci cand te opresti si pur si simplu esti recunoscator pentru toate cele cate le ai in viata.

Cele bune sa se adune, cele rele sa se spele. Sa ne uitam inapoi cu recunostinta si inainte cu speranta!