…la culme de mi se zbarleste parul pe spate mai ceva ca unui punker si mi se inroseste pielea par sa fie destule in ultima vreme. Chestii si oameni. Specimene mai precis.

Azi de dimineata, de exemplu, in drumul meu ritualic spre hranit de matza, in timp ce ma aflam in 85, dau sa ma ridic si sa ma indrept spre prima usa. In fata mea o tanti negricioasa, cu cercei cu motive indiene (nu ca ar fi fost indianca sau ceva) si o pelerina albastra.

O intreb, din spate spre fata (ei) incet (sa n-o sperii sau ceva) pe un ton calm si respectuos traditionalul:

Coborati la prima?

Ea, tanti, fara sa se intoarca macar mormaie un:

Normal, din moment ce ma aflu aici (respectiv in fata usii).

Avand castile adanc bagate in urechi, reaching for my internal ear, ma stramb in semn de Wha’?! si o intreb din nou:

Poftim?

Nu a dorit sa imi repete replica, probabil ca o uitase in timp ce eu am facut cat de cat legatura si mi-am dat seama ce dorea sa imi comunice cetateanca.

Ca este teribil de deranjata de tupeul de care am dat dovada prin intrebarea adresata, mai ales intr-o dimineata atat de posomorata, in care domnia sa probabil se gandea la noi modalitati de a comunica despre existenta sa mohorata si posaca.

Am inteles, esti trista! Viata e grea, omatu’ inca nu e deloc, doar un pic de strop, da’ tine de tine sa o faci sa fie mai buna (pe ea, viata that is).

Ma amuza pana la iritare oamenii care isi gasesc motivele cele mai puerile pentru care sa se comporte ca niste cizme umane. Unul ar fi, in cazul asta probabil, vremea urata de afara. Asa si? Ploua? Si? Asta inseamna ca trebuie sa te apuci sa arunci priviri cu sageti de foc in stanga si in dreapta sperand ca se va insenina? Io stiu ca oamenii o iau razna de la vreme la schimbarile dintre anotimpuri, dar mai ales cand e foarte cald afara si simt ca ii apuca toti dracii.

Dar oare nu putem fi indeajuns de intregi la trup, suflet si minte incat sa facem fata schimbarilor meteo? Io una stiu ca pot chiar daca am zile in care imi vine sa ma tot intind in pat ca o matza fara vreun chef de a ma duce la munca.

Si ma mai dispera oamenii care din ratiuni de urcare pe scara sociala rulanta (a.k.a. parvenitism), afiseaza niste reactii demne de familia regala.

Pe bune?

Nu ne mai putem bea cafeaua decat cu degetelul mic erect in aer.

Nu acceptam intalniri decat cu CEOi de companii.

Mergem doar la Pascucci cu geanta Gucci dand din buci. Mama ce de rime scot! Bestial! Imi place de mine in hainele mele medium brand.

Purtam numai chiloti La Perla cu siraj de perle, cum altfel? 🙂 A caror forma sa se afunde in scaunele de piele (de crocobaur) ale Cayenne-ului proprietate (im)personala.

Invesmantata nu in blanuri ca Venus, cu in designer’s haute couture clothing unicat si incaltata cu Jimmy Choos stilettos.

Cu saiba Bvlgari pe dest, dar nu din aia de are tot melteanul, ci cu pietricele si trei feluri de (h)aur. Retineti: h-ul intotdeauna e mut! 🙂
Si o zgarda asortata care atarna greoi de gat. Noroc cu ea ca mai coboara nasul un pic de pe sus.

Do not get me wrong! I love Gucci, Cayennes, designer’s clothing, Bvlgari (unele bijuuri) si Jimmy Choos. Dar, imi plac si mai mult oamenii care stiu sa le poarte fara a sfarsi de a fi purtati de marcile de pe ei. Purtati cu nasul pe sus, pretentii exagerate si zambete cocky de upper-class.

Imi plac oamenii care nu se transforma irecuperabil dpdv uman doar pentru ca poarta o bratara de la Tiffany’s sau vreo ciubota de la Alexander McQueen. Care continua sa fie oameni si sa constientizeze si prezenta celor din jur, care nu poarta aceleasi brand-uri. Care stiu sa se bucure de o conversatie buna fara sa evalueze financiar situatia persoanei din fata facandu-i un inventar al marcilor purtate.

Oamenii cei mai frumosi sunt aia care desi sunt branduiti din cap pana in picioare stiu sa le poarte cu stil, in vreme ce stiu prea bine ca haina conteaza. Aia in compania carora nu te apuca brusc migrene de la aerul care le ventileaza creierul. Aia care zambesc, nu ranjesc mojic. Aia care nu se comporta ca niste maimute imbracate in Louis Vuitton. S-ar putea totusi sa jignesc maimutele la faza asta, asa ca dragelor imi cer scuze in avans. 😉

Si ma mai enerveaza meschinaria. La greu. Care se poate manifesta in diverse si inedite forme scalambaite. O forma care imi pune capac e cea de meschinarie sugarcoated in bunatate. Pentru ca at the end of the day unii oameni se transforma in primate atunci cand vine vorba de bani. Avarul lui Moliere sau Mos Costache Giurgiuveanu al lui Calinescu ar avea ce invata cu siguranta de la urmasii lor contemporani.

Si-asa m-apuca o greata de fiecare data cand am de-a face cu oameni din astia care se manifesta inclusiv visceral. Adica pe bune! Imi vine sa vars! Culmea e ca unii dintre ei chiar se cred filantropi si generosi. Ce ti-e si cu proiectia asta, dom’le!

Lista ar putea continua la nesfarsit, dar acest post si-a atins deja scopul si anume acela de a ma relaxa un pic si de a ma decoji de toate fetele posace si specimenele parvenite si meschine care ma acopereau tinandu-mi oarecum de frig pe vremea asta ploioasa… I’m not very happy when it rains, unlike Shirley Manson! 🙂