Pe cand eram o adolescenta neagra la port si cu suflet rebel, ma provoca teribil sa imi dau cu parerea despre bucati stranii de literatura post-moderna. Intr-a unspea cand am inceput sa cochetam cu Ionesco, Visniec, Urmuz sau Dimov mi-am zis ca aici e de mine. Cu cat cei din jurul meu nu intelegeau nici in ruptul capului care-i treaba cu absurdul, rima alba sau lipsa conventiilor literare, cu atat io ma duceam mai cu avant spre interpretarea acestor piese de literatura, intrucat mi se parea ca sky is truly the limit, and the sky is wide, blue and very familiar.

Am disecat cum nu se poate mai nemilos, dar cu pofta, “Caii la fereastra” ai lui Matei Visniec la olimpiada pe scoala la limba si literatura romana. Reactia doamne profesor de romana a fost de uimire, groaza si admiratie, all wrapped into one. Ma intreba aproape obsesiv de unde am scos toate acele interpretari, ce surse de inspiratie am consultat. Raspunsurile succesive de “nici una, is de la mine din cap” nu au parut s-o convinga foarte tare, dar nu-i bai.

Nu am pus la suflet lipsa domniei sale de incredere in potentialul meu literar analitic de la acea varsta. Si fie vorba intre noi: de adolescenti e mai bine sa te pazesti si sa nu te increzi prea cu foc, ca te cam parlesti, daca esti un adult respectabil cu ceva anxietati legate de prapastia dintre generatii si “tineretul din ziua de azi”. Am continuat sa imi fac temele constiincios la romana, doamna profesor a continuat sa ma gratifice in portii bine delimitate, sa nu care cumva sa mi se urce la cap, si uite asa am inceput, timid, dar in forta, sa scriu.

Azi, pe cand ma intorceam in soarele arzator de dupa-amiaza de la muncile campului, cu desaga atarnata nonsalant de antebrat, ochelarul de soare pe nasul transpirat si hainele lipite de corp mai ceva ca o a doua piele, m-a strafulgerat: Varcolacul si Clotilda. Ce nume inedit de poezie si-a gasit si Leonid Dimov! Din analogie in analogie, dendritele mi se urcasera in podul ramasitelor literare din capul meu sa scormoneasca ceva original, nemaipomenit si stralucitor.

Si nu s-au lasat pana cand nu au gasit: cEntaurul si EA. In rolurile principale cEntauruL = EL si EA = IO.

De ce centaur? Caci arhetipal vorbind, cam asta este EL in esenta. O fiinta mitologica, jumatate om, jumatate cal, purtator de arc, sageti si tolba, posesor al darului ochirii cu ai sai ochi albastrui-verzui (ui, ui, ui…), cal de cursa lunga cu mers hotarat si apasat, coama blonda-n vant si desavarsit strateg al vietii.

De ce Ea? Se zice ca babilonienii au asociat constelatia sub care s-a nascut ea intr-o zi de ianuarie cu ger viscolit, cu unul dintre zeii lor, pe nume “EA”, in traducere libera “cel maret”. EA poarta cu ea un vas plin cu apa care da pe-afara. Este mai cu seama un vas cu apa vie, a cunoasterii si spiritualitatii. Daca te apropii pas-pas de EA s-ar putea sa-i observi apucaturile de nimfa carpato-danubiano-pontica.

cEntauruL urmareste tinta, isi pregateste arcul si sageata, le pune in pozitie de atac si… ocheste doar atunci cand e sigur ca nu va rata. Si asa i se si intampla de cele mai multe ori.

EA se preumbla prin lume graind imbietor si ademenitor catre cine i se opreste in cale, caci asa stie EA ca poate cunoaste lumea. Prin logos. Mult, des si complex.

Ce creaturi ciudate, cEntauruL si EA! EL un paricopitat cu aspiratii de elf, EA o nimfa cu aere de batrana inteleapta. Casa buna oare or putea face aceste doua specii mitologice rare? Si daca da, ce ar putea iesi din contopirea lor? O cEntaurA sau poate un EL? Doar zeii pot stii, caci muritorii nu detin asemenea secrete nebanuite ale lumii.

Dar povestea lor se va fi sfarsind odata cu dragul care i-a adus unul in calea celuilalt…