…este o suburbie a Helsinki-ului. Care a fost indeajuns de interesanta pentru regizorul Aku Louhimies incat sa faca si-un film despre cum e viata suburbana finlandeza. Ce a iesit e o combinatie cinematografica ciudatica, dar care recunosc ca m-a prins si nu mi-a mai dat drumul pana la final.

Dupa ce mi-am facut initierea in vizionarea de filme nordice, cu “Lat den ratte komma in” (a mi se scuza suedeza de balta, nepunctuata), si dupa ce recent am sorbit dintr-o inghititura aproape trilogia Millenium a lui Stieg Larsson – “Man som hatar kvinnor”, “Flickan som lekte med elden” & “Luftslottet som sprangdes”, m-am trezit fata in fata cu reactiunea… din nou.

Nu poti pur si simplu sa te uiti la un film european, si cu atat mai putin unul nordic. Iti trebuie o anumita stare de spirit care sa reziste la vizionarea realitatii prin ochiul cinematografic nordic. Fara a ma autoproclama vreun critic de film, ci mai cu seama, o pseudocinefila (atunci cand imi convine), metrajele din Nordul Europei, fie ele lungi sau scurte, ma duc cu gandul automat la sex, violenta si zapada. Un soi de “Sex & Violence” cu zapada multa imprejur.

Drept urmare eu una nu imi pot permite sa ma arunc in fata acestui gen de filme, ca in fata unui tir in viteza, fara o protectie home-made. De cele mai multe ori la mine protectia se materializeaza prin prezenta unui prieten cu care mai poti comenta ironic anumite scene in care mintea ta romaneasca urla “WTF?!” la vazul unor crampeie de viata, finandeza, in cazu lui Vuosaari, caci despre dansul vorbim acum.

Daca ar fi sa ma gandesc “ce a dorit sa spuna autorul” m-as rezuma sec la “Life sucks…and then you live!”. Ar fi atat de multe de spus despre semnificatiile filmului, dar un lucru care mi-a atras atentia a fost modul in care sunt conturate scenele de emotionalitate maxima. Imagini mute care se succeda halucinant de ti se face pielea de gaina si te intrebi retoric “Da’ de ce?”.

Acum ca stau sa cuget cu de-amanuntul, tocmai mi-a picat fisa ca personajele din film ar putea bine-mersi sa fie incluse in trei categorii: copii prea mici care vad lucruri prea mari, femei care sufera din dragoste – fiecare dupa posibilitati si barbati care isi cauta barbatia/sensul vietii.

Din toate personajele, copiii m-au dat peste cap, grav. De simteam chestii si nu ma mai opream. Deci, bun film, conform indicatorilor mei corporali. Cu siguranta m-a prins irecuperabil tema vulnerabilitatii care duce la ganduri extreme in unele cazuri. Si fara a povesti filmul va spun doar atat: Inventarul copiilor prea mici care vad lucruri prea mari include:

– una bucata fetita care o vede pe muma-sa luptandu-se cu ea insasi in acceptarea ideii ca e bolnava de cancer;

– una bucata baiet care investeste emotional intr-un caine pentru ca muma-sa e ca si cum n-ar fi, iar tac’su nu-i deloc;

– una bucata baiet care rezista cu stoicism unui bullying masiv la scoala, in timp ce muma-sa incearca sa-si refaca viata iar si iar;

– una bucata baietan care oscileaza intre a-i tine piept unui tata care vrea cu orice pret sa-l faca barbat si a face fata dorului de mama lipsa;

– una bucata fetiscana care vrea sa iasa din anonimat cu orice pret.

Ar mai fi si alti copii prin peisajul alb al peliculei, dar astia mi se par cei mai relevanti. In marea de inocente pierdute, de sperante faramate, de realitati dure care parca nu se mai opresc, regizorul a crezut de cuviinta sa nu lase publicul spectator in pragul deznadejdii. Asa ca a confectionat un multi-happy-end…finlandez desigur.

Scena cea mai faina, care mi-a reactivat gaina din piele, a fost aia in care fetiscana care pana la urma a reusit sa iasa din anonimat platind un pret mult prea mare, impreuna cu baietul bull-ait care si-a infruntat agresorii se intalnesc si canta impreuna karaoke-style Feel a lui Robbie Williams in fata unui televizor. Si uite asa, ceva ceva din inocenta pierduta a celor doi copii e carpita cu iscusinta.

V-am facut indeajuns de curiosi incat sa va aventurati sa vedeti Vuosaari? 😉