Fusei invitata in mol la un cico. Ocazia fiind cu atat mai speciala, nu am putut refuza. Asa ca am fost. La o cafenea in mijloc de codru des. Plin de pitzi cu tate si de pitziponci cu muschi. Fite peste fite cat cuprinde. Cum io cu cico nu le prea am, hotarata am scrutat meniul si mi-am ales ceva buuuun… care se intitula savuros: cappuccino con panna.

Yummy! Deja salivam, dar mi-am zis ca infranarea poftelor nu a facut rau nimanui pana atunci asa ca o sa imi iau marime medie, dar parca as mai vrea sa fie si cu altceva. Rasfoiesc meniul pana la extra-topping-uri si ochii mi le lipesc deee…topping-ul de marshmallows. Gata! Asta e comanda perfecta! Deja imi imaginam cum sorbeam dintr-un canoi potiunea magica si atat de gustoasa.

Fericita nevoie mare ca m-am hotarat asupra comenzii, dau sa ii comunic si doamnei (si o zic in cunostinta de cauza pentru ca verigheta saiba stil Bvlgari m-a orbit oleaca cu bling-bling-ul din dotare) care tocmai ce aterizase la masa noastra sa ne intrebe de sanatate. A fost deajuns o privire si deja ma lamurisem: chelnerita noastra era cum s-ar spune “lemn Tanase”.

Privirea confuza era completata de un limbaj care nu cunostea nici macar denumirile din meniu si abilitati sub limita in manuirea aparatului de luat comenzile. Io in general sunt de parere ca orice meserie ai face trebuie sa o faci cu simt de raspundere si o doza de placere, cu atat mai mult in meseriile in care trebuie sa lucrezi direct cu oamenii. In caz contrar risti sa fii o acritura, posomorata care se uita crucis la clientii ei daca acestia indraznesc sa ceara ceva mai complicat pentru capacitatile tale de decodificare corticala.

Eh, doamna pe care o aveam in lateral, se incadra perfect in categoria oamenilor care lucreaza strict pentru a castiga un ban, fara nici un fel de pornire, fara amabilitate, fara ospitalitate, si ce-i mai nasol, fara sa stie ce vinde. Cred ca daca o intrebam ce imi recomanda, probabil s-ar fi gandit ca am ceva cu ea. Asa ca nu m-am riscat si mi-am spus clar, concis, uitandu-ma spre ea si zambind comanda mea compusa.

Uitatura i s-a modificat vadit de parca as fi lovit-o cu leuca in cap, a facut o pauza lunguta dupa care a zis sec:

Bine.

La final, incercand sa emane nitel profesionalism repeta ceea ce intelesese ea din ce tocmai ii se comunicase de catre oamenii de la masa si cand ajunge la mine zice:

Si un cappuccinno con panna.

Ma uit la ea si ii repet:

Si cu un extra-topping de marshmallows.

Din nou imi arunca privirea debusolata si imi zice:

Nu stiu daca avem. O sa intreb si revin.

Dupa cateva minute doamna chelnerita apare cu o veste tragica:

Sa stiti ca nu mai avem topping-ul pe care l-ati cerut!

Sunt convinsa ca ori uitase cum se numeste, ori nu stia cum se pronunta si a preferat sa evite cuvantul marshmallows. Trecand peste aceste detalii pe care numai ochiul meu fin si critic le-a observat si punctat ca atare, i-am spus:

Ok. Atunci as vrea cu sirop de portocale. Aveti?

Pusa din nou in dificultate, chelnerita eroina se intoarce spre bar, probabil pentru a avea o confirmare din priviri de la barman si zice intr-un final:

Da, avem!

Excelent, mi-am zis, nu ne-a luat decat vreun sfert de ora ca sa facem o amarata de comanda de bauturi. Seara suna promitator! Dupa o asteptare prelunga apare si canoiul, mai mult sau mai putin asa cum mi-l imaginasem si cu un linguroi pe masura. Ma uit pe deasupra stratului de frisca, incercand sa depistez siropul de portocale si cautarea mi-a fost zadarnica. Nu era!

Atunci deja m-a bufnit rasul si am strigat-o discret pe aceeasi doamna sa o intreb:

Fiti amabila, dar siropul de portocale unde este?

Ea imi raspunde pe nerasuflate:

Pai este la fund!

La fund?! exclam eu si mai debusolata decat ea.

Da, la fund! intareste afirmatia cu o bulbucare de ochi.

Bine, multumesc! i-am zis in timp ce deja incepusem sa forez cu linguroiul dupa sirop.

Avea dreptate, era pe fundul canoiului, numai ca din umilele mele cunostinte despre preparatul cafelelor cu topping-uri si siropuri de obicei se pun pe deasupra, peste frisca, ca sa ii dea un aspect gigea cafelei.

Si in plus io am un adevarat cult al cafelei si cand cer ceva chiar ma astept sa primesc ceea ce cer. Nici nu mai incape in discutie ca nu as da Starbax-ul pentru nici o alta cafenea din lume pentru ca ma leaga multe simturi si amintiri de el, dar asta nu inseamna ca nu sunt dispusa sa incerc si sa compar. Cafeaua a fost foarte buna. Delicioasa as putea spune, mai ales pentru ca spuma de cafea in combinatie cu frisca si siropul formasera o pojghita cu un gust tare fain pe care am mancat-o ca haplea cu linguroiul.

Cafeaua buna, conversatia si mai buna, oamenii cu care eram interesanti, cat si interesati unii de ceilalti, deci iesire frumoasa ce sa mai. La finalul cico-urilor, cafelelor si prajiturilor sarbatoritul serii (da, era si un din ala) ii cere doamnei chelnerite cu un gest foarte subtil si elegant insotit de o privire pe masura nota. In cateva minute, mai putine decat i-au trebuit sa vina cu comanda initial, chelnerita confuza apare cu nota in mana pe care mi-o pune mie in fata.

Solicitantul documentului fiscal ia nota, si o intreaba pe aceeasi doamna:

Pot face plata cu cardul?

Si aici a fost cacarea secolului, intrucat replica a venit ca un topor fix intre ochii interlocutorului:

Nu se poate pentru ca POS-ul nu ajunge pana aici! Deci nu se poate. Trebuie sa platiti cash!

Ce sunt eu strabista, dar ce mi s-au incrucisat ochii acum in incercarea de a imi da seama ce a dorit sa spuna autoarea cu aceste cuvinte.

Oare a vrut sa spuna ca nu au POS?

Sau ca POS-ul e stricat?

Sau ca POS-ul este cu fir si literalmente nu ajunge pana la masa? Daca ar fi fost ultima varianta, nu ar fi fost de bun simt sa comunice ca plata se poate face cu POS-ul doar la bar?

Pentru a scurta momentul, omul vizat a scos repede banii si i-a specificat cat rest sa aduca. Eu incepusem sa rad in hohote pentru a imi oxigena creierul, ca sa evitam imbarligarea dentritelor deja ametite de actiunile doamnei care tocmai ce ne-o servise. Si uite asa am plecat din mol gandindu-ma la oameni si la modurile in care ne exprimam mai ales la locul de munca.

La cateva zile distanta, in timp ce ii povesteam neintamplarea unui alt prieten, el imi zice pe o voce grava:

Sa stii ca fara falsa modestie pot spune ca uneori imi dau seama de cat de provocata intelectual este o persoana doar uitandu-ma in ochii ei. E ciudat!

Io, magistrala ca intotdeauna ii zic:

E logic. La unii oameni se vede de la o posta ca sunt prosti de put. Si imagineaza-ti ca tu nici macar nu esti psiholog. Io ce sa mai zic?

Atunci cand ma duc sa beau o cafea nu ma astept la prea multe. Nu vreau flori, vreo atentie speciala sau prajituri din partea casei. Dar vreau sa primesc ceea ce am cerut, intr-un timp echitabil, iar persoana care ma serveste sa stie sa se faca placuta. That’s all folks! 🙂