Category Archives: You Must Be Freakin’ Kidding Me!

Dă-i cu săxu’ pân’ la zâuă!

Dă-i cu săxu’ pân’ la zâuă!

Hai că m-am enervat și m-am și ridicat din somnul meu de după-amiază ca să îmi vărs năduful pe blog despre un subiect care aparent e din nou de actualitate în mainstream media: educația sexuală. Sau educația pentru sănătate. Sau cum să ne educăm copiii ca se înțeleagă pe ei înșiși, să își accepte natularețea legată de creștere biologică și dezvoltare sexuală și ca să nu se educe ei pe cont propriu, în baie, și să se expună unor contexte de risc care comportă consecințe profunde pe termen lung.

Nu îl ascult de obicei pe Liviu Mihaiu. Astăzi am făcut ceva ce nu-mi stă în obicei. Și mă bucur că m-am detașat temporar de o idee personală preconcepută, cât să văd și să aud mai bine. Bogdan Ion, un om și profesionist foarte aproape de sufletul meu, ne zicea prin facultate că atunci când ajung să îți placă prea mult ideile tale și să te îndrăgostești de ele, îți pierzi capacitatea de a fi prezent și disponibil în conversații care chiar contează. Cum ar fi necesitatea educației sexuale ca materie obligatorie în școlile din România.

Nu mă uit la televizor, dar ascult radio, și asta mă salvează de excesul mediatic, de zgomotul inutil de fond. Revenind la Mihaiu și ediția de astăzi a emisiunii ‘A treia cale’, panoplia de invitați a dat tonul, cât și semitonul, unor discuții în contradictoriu care au degenerat în certuri ca la ușa cortului. Și e de bine, pentru că aceste certuri sunt fix esența percepției populare asupra educației sexuale. Ne place să ne chiloțărim, mai mult decât ne place să ne punem de acord pentru a asigura o baza stabilă de educație pentru copii și adolescenți.

Ca într-un banc complex, povestea e cam așa: pe-un fir de undă radio se întâlnesc un om de radio înveșmântat în activist, un popă, o ongistă, un psiholog, un fost ministru, un Tetel și un medic OBGYN.

Activistul zice: ‘Hai să vă văd cum jucați pe tema asta!’.

Popa zice: ‘Educație pentru sănătate, nu educație pentru desfrâu’.

Ongista zice: ‘Nu vă permit să mă infantilizați!’.

Psihologul zice: ‘Alo? Hai să n-o dăm în diverse că scopul e altul’.

Cred că la ministru am readormit. Mă scuzați domnule fost ministru al educației…

Tetelu zice: ‘Io zic că educația sexuală trebuie făcută de un comedian că vă luați prea în serios voi acești posibili specialiști’.

Medicul zice: ‘Viața bate filmul la statistici de copii care nasc copii și abuzuri’.

Acuma că am trecut în revistă toată suflarea debitoare de opinii și s-a gătat și emisiunea, pot să vă povestesc și eu niște treburi, impresii și aspirații de om, specialist în psihoterapie, fostă ongistă într-o asociație de asistență a victimelor traficului de persoane și profesor de dezvoltare personală într-o școală privată care predă ore de educație pentru sănătate de dinainte ca acestea să fie cool sau păcătoase.

Viața e complexă și prezintă multe aspecte, vorba socrului meu. Ce îmi pare halucinant este ponderea în care lipsesc simțul realității și empatia în acest for de specialiști.

Oameni buni, rolul unui grup de lucru multidisciplinar, că da, așa se numește ce a încercat Liviu Mihaiu să dospească astăzi, e să vină cu o perspectivă cât mai completă și realistă asupra nevoii și dorinței de a implementa ore de educație sexuală în școlile de stat din România. Nu v-a ieșit, că v-ați apucat să vă certați ca chiorii și să vă apăsați pe butoane aiurea-n tramvai. Că era mai important să vă dați la gioale, decât să rezolvați o problemă presantă.

Congrats! Copiii din toate zările țin să vă mulțumească pe această cale. Ați fost complet degeaba în raport cu demersul comunicat inițial. Ați reușit să întruchipați fidel stereotipurile pe care le reprezentați cu brio: activistul blazat, popa cu ochelari de cal, ongista frustrată, psihologul amorțit, fostul ministru de plastic și comedianul clovn.

V-aș invita la o lecție de ‘sex education’ cu copii de gimnaziu, dar doar așa ca să vă monitorizez reacțiile fiziologice.

V-aș mai invita la o călătorie cu RATB-ul ca să vă luați doza necesară de ‘reality check’, adică un mare șut în cur pentru a face pasul ăla înainte care vă este atât de greu de făcut.

Sau poate la o așteptare în sala de așteptare a unei clinici de planning familial ca să auziți poveștile fetelor și femeilor care vin pentru întreruperi de sarcină.

Și last, but not least, într-o baie de școală, ca să fiți martori ascunși ai celor mai mari frici și întrebări ale pubertății și adolescenței spuse cu tupeu golănesc și limbaj de cartier de copiii frumoși, cuminți și devreme acasă.

Religia își are rostul său în dezvoltarea spirituală a noastră ca oameni. Așa cum și științele ne sunt de folos ca să ne înțelegem anatomia și fiziologia.

Atunci când am lansat provocarea ‘Let’s talk about sex!’ atât copiilor, cât și adulților, dialogul le-a acoperit pe toate: păcatul, plăcerea, vinovăția, frica, necunoașterea și curiozitatea.

Știți ce-i cu adevărat fain? Că atunci când îl lași pe ăla de lângă tine să lege două vorbe fără să-i explici tu ce vrea să zică cu adevărat, s-ar putea să afli lucruri noi: cum ar fi de ce au nevoie copiii și adulții pe care ne tot dorim să-i învățăm și să-i reformăm de pe soclurile noastre de specialiști? Aici mă includ și pe mine pentru că recunosc că mi se întâmplă și mie să preach to the choir.

Vreți să știți ce programă ar putea fi cea mai potrivită pentru această nouă materie obligatorie din curriculum? Întrebați elevii. ‘Băi! Despre ce vreți să vorbim la educație sexuală?’ Cine știe? S-ar putea chiar să răspundă…

Acuma întrebarea e: vă țin balamalele să adresați preocupările lor într-o manieră deschisă, de ajutor și cu sens pentru dezvoltarea lor ulterioară?

Aștept răspunsuri pe adresa redacției…

Secretul secretarei

Secretul secretarei

Asta este un blogpost cu spume. Muuuulte spumeeeee! Si ceva revelatii care rasar din clabucii pe care ii fac si din fumul care imi iese pe nari si urechi.

Ba baiatuleeeee, mare ti-e gradinaaaaa! Momentele-cheie din viata mea din punct de vedere academic sau profesional mi-au fost marcate de secretare. Si chiar cred ca e un secret acolo la mijloc pe care trebuie sa il descifrez ca sa nu mai mai apuce spumeleeeeee de fiecare data cand ma lovesc de gandirea obtuza, birocratia si durerea-n… cot a acestor doamne.

Stimate functionare publice sau private, sa stiti ca si io am lucrat cu publicul, da’ mi-e greu de conceput cum puteti fi atat de inguste la minte si in acelasi timp cu asteptari atat de inalte din partea oamenilor din fata voastra. Inteleg ca pozitia voastra, chiar daca nu pare, e una de putere.

Voi detineti adevarul absolut. Stampilele. Hartiile. Dosarele. Cu sau fara sina. Si totusi, de ce va incapatanati sa nu ganditi un pic, frateeee!? Sunteti ca niste robotei care cred ca la orice problema se aplica aceeasi solutie. Care nu se aplicaaaaa!

Si cu un sictir si aer de superioritate ii comunicati muritorului nedetinator de stampile, hartii si dosare cu sina ca: NTZ! N-auzi ma ca NTZ! Nu! Nu se poate! Nu exista asa ceva! Bine, bine, si ce facem de la NTZ incolo? Cum rezolvam problema? Sau este doar despre punerea piciorului in prag?

Asa ca orice chestie aparent simpla capata complexitati celeste, iar tu, ala care zice: ‘Ba, tre’ sa ma concentrez pe invatat, nu alergat de la Ana la Caiafa’, se trezeste ca face naveta intre institutii ca sa se lamureasca.

Va zic io ca partea cea mai grea din viata nu e lupta cu tine in progresul tau personal si intelectual, ci intelegerea faptului ca oricat de calm si rational ai fi, interactiunea cu ‘detinatorii de stampile’ iti pune capac. Depaseste orice asteptare!

Uite asa trec luni si tu incerci sa scoti capul la suprafata dintre miile de acte birocratice si sa iti amintesti ce dracu’ voiai tu sa faci pana la urma?

Dar aflati de la mine ca nu ma las! Nu ma las! Maine o sa profit de vremea frumoasa de afara si o sa fac niste drumuri, ca sa continui discutiile incepute astazi la telefon, demne de o sceneta de teatru absurd, fata in fata. Si ma astept sa imi ia cateva ore bune din viata.

Dar promit ca nu ma voi enerva, caci sunt deja pusa in garda ca nimic nu e usor pe lumea asta. Nici macar ridicarea unui amarat de dosar de scolarizare pentru carnet. Omul sfinteste locul, asta-i clar! Sau il umple de glod. Dupa ce ies din baia de namol si ma curat frumusel, o sa o iau de la capat!

It doesn’t get any more real than this, baby! Va voi tine la curent cu evolutia epopeei secretariale. Oare sa imi doresc si io sa ma fac secretara cand oi fi mare? Pare pozitia cea mai influenta din orice ierarhie scrisa sau nescrisa…

Eu 0 – Freud 1

Eu 0 – Freud 1

M-am trezit freudiana in dimineata asta, prinsa intre valori, pulsiuni si actiuni. Si incerc sa-mi dau seama cum noi, oamenii, facem fata discordiei continue dintre aceste trei parti ale noastre. Cum ne aliniem lucrurile in care credem cu impulsurile care tasnesc din noi pe toate supapele si cu actiunile la care recurgem?

Teoretic, pentru ca suntem fiinte rationale, ar trebui sa ne comportam logic si cu autocontrolul on. Practic, nu suntem altceva decat niste munti de emotii pe care le gatuim cu autocontrol, care paleste in fata presiunii date de toata furtuna din noi.

Fie ca-s prea multe, fie ca nu le putem face fata raportandu-le la experienta de viata, fie ca se bat cap in cap cu sistemul nostru de valori, emotiile sunt cele care dau tonul. Intotdeauna. In orice imprejurare. Si sa crezi ca logica e mai tare decat emotionalul, te duce intr-o zona de naivitate pura.

Bun! Si daca tot stim toate lucrurile astea, de ce nu facem ceva cu ele?

De ce ne prefacem in continuare ca ‘reason conquers all’, cand stim bine ca nu-i asa? De ce nu avem interventii bazate pe emotii care sa raspunda la situatii emotionale carora nu le dam de cap? Pretentiile pe care le avem unii de la altii ne sufoca si ajungem intr-o mare de indignare in care ne dam seama ca nu putem innota.

Concluzia mea este ca nu exista nici o concluzie acum. Si ca o sa-mi las emotiile sa se manifeste si-o sa vad in ce directie ma duce toata treaba asta…

Memoria colectiva

Memoria colectiva

Am luat foc astazi in timpul unei discutii despre evacuarea in caz de incendiu. Si m-am surprins, oarecum inafara mea, uitandu-ma la mine. Eram ca un raging bull, varianta all-black redhead.

Si ca intr-un cerc vicios, imi aminteam ca acum aproape 3 ani, eram in acelasi loc, imbracata tot in negru, plangandu-mi in mine un om care murise in incendiul de la Colectiv. Unul din multii.

Ciudata asociere de amintiri, dar cam asa functioneaza mintea umana, bag seama. In cele mai incomode si nu-tocmai-la-indemana moduri. M-a cuprins o furie mare, care imi iesea sub forma de cuvinte din gura si sub forma de abur pe nari si urechi.

Ca impinsa intr-o transa in care nu voiam sa fiu, m-am trezit inconjurata de flacari.

Ce faci?

Unde te duci?

In ce directie o apuci?

Te intorci sa ii salvezi pe restul sau chemi ajutor de afara?

Memoria nu ar trebui sa ne lase sa uitam Colectivul. Nu pana nu invatam ceva din el.

De acord ca atunci cand te afli conceptual fata in fata cu napasta, nu-ti prea vine sa zici: ‘Da, asta mi se poate intampla si mie!’ pentru ca tot ce iti vine sa faci e sa fugi mancand pamantul cat mai departe de orice urma de napasta. Sa iei distanta, ca sa nu se ia.

Newsflash: toate lucrurile de care fugi cu atat sarg ti se pot intampla si tie. Si mie. Noua. Tuturor. Te poti trezi in mijlocul unui incendiu.

Cum reactionezi in situatie de criza?

Ai avea incredere in tine ca persoana de ajutor, daca te-ai vedea?

In zilele Colectivului am plans cu sughituri, am injurat, am urlat, am fost la spital, am fost la inmormantare, am fost la mars, am fost pe strazi, am aprins lumanari si am jelit in mine.

Am citit mai apoi toate marturiile supravietuitorilor si cu fiecare rand mi se ridica parul in cap de revolta fata de ceea ce au trait acei oameni dupa incendiu. Dupa…

Poate fix din cauza asta, pragul sensibilitatii mele in raport cu acest subiect este foarte ridicat.

Nu pot! Nu pot cu jumatati de masura si cu solutii de compromis. Moartea nu face compromisuri. Eu de ce as face in orice situatie in care posibilitatea mortii vine in discutie? 

Oda mersului in chiloti prin casa

Oda mersului in chiloti prin casa

Ii trecut de jumatatea lui Gustar si ma simt in 41 ca intr-un cuptor pe roate.

Simt cum iese apa din mine si mi se prelinge pe spate si pe coapse.

Ochelarii de soare imi aluneca pe nas caci intreaga-mi piele e tot un luciu.

Temperatura dinafara capului se intalneste cu temperatura din interiorul sau contopindu-se intr-o arsita greu de dus.

Ma tin de bara si simt mirosul de metal incins pe care au pus mana cel putin 100 de suflete inaintea mea doar pe ziua de astazi.

Geamurile nu se deschid larg.

Se oscilobateaza, nu cumva sa se arunce careva.

Mai sunt 50m pana in statie, dar evident ne oprim la stop.

Ultimul stop inainte de coborare este cel mai lung.

Cobor si in timp ce merg incerc sa fac cat mai putine miscari pana acasa ca sa nu mai transpir.

Intru in cartier.

Printre pomi mi-e mai bine.

Intru in bloc si am senzatia aia de racorire pe care ti-o da pivnita de la tara in care sunt tinute toate bunatatile.

Intru in casa si incep sa imi dau jos straturile protectoare.

Mai intai rucsacul.

Dupa care baschetii si ciorapii.

Dupa care fusta.

Dupa care bluza si pieptarul.

Raman in chiloti.

Ce sentiment dumnezeiesc!

Ma lepad si de podoabe.

Ma plimb prin casa in chiloti.

Oare exista ceva mai bun de atat?

Ma asez pe fotoliu si imi adun mintile dilatate precum niste sine de tren.

Gandurile nu-mi deraiaza inca asa ca mai am o sansa.

Ce bine e sa fii acasa in chiloti!