Prelungita magistrala verde este pentru mine exemplul concret a faptului ca lucrarile la reteaua de metrou a urbei se pot face si cu folos. Adica, sapam, sapam, ingradim, picamarim, dar mai si finalizam treaba. Intru adoratia populatiei nevoiase de un mijloc de transport pe sub pamant care sa le readuca speranta in priviri cum ca nu vor mai face 2 ore pana la munca, ci doar 1 ora jumate.

Pana azi nu ma aventurasem in explorarea la fata locului a noilor (pentru mine, ca de altfel cred ca ele exista de mai bine de un an) guri de metrou. Le dadusem tarcoale doar in treacat de la suprafata, atintindu-mi ochii spre lifturile semete si conforme cu standardele europene. Dar azi a fost ziua cunoasterii amanuntite.

Metrourile sunt tot vechi si ponosite. Le mai salveaza graffitti-urile suie si colorate. Se facea ca era ora pranzului si oameni din diverse colturi ale orasului forfoteau subteran spre alte colturi. Stateam pe peron la Basarab si asteptam cu minte metroul spre Jiului.

Nu Valea, statia din cartierul… Ce cartier e ala? Bucurestii Noi? Pajura? P’acolo pe undeva. Va dati seama ca ma simteam ca un explorator emotionat care murea de curiozitate sa vada cum e sa te dai cu trenul pe sub pamant pana-n Jiu. O fi apa? O fi frumos? O fi ceva nemaipomenit, care de nu era nu se povestea?

Si-a venit si metroul. M-am urcat. Am dat ochii roata si mi-am ales un locsor central, pe scaun, in primul rand, langa un pustan cu niste casti imaculate gigantice. Se inchid usile si pornim la drum. Ce inediiit! Cum stateam io asezata tacticos pe unul dintre scaunele rosiatice am inceput sa fac ce fac de obicei cand ma transport pe undeva. Adica sa ma zgaiesc la oameni de pe langa mine.

Si m-am uitat stanga-dreapta… Si inc’-o data stanga… Stanga… Gatul mi se blocase si privirea pur si simplu refuza sa se uite in alta directie. O doamna, respectabila de altfel, se deplasa opus directiei de mers a metroului, incercand sa-si gaseasca si ea un loc sub soarele neonului. Sa fi tot avut vreo 70 si ceva de primaveri la activ si mobilitate bunicica.

Dar era ceva… care m-a uluit complet. Io am vazut multe la viata mea, dar p’asta n-am mai vazut-o. Septagenara carunta era imbracata asortat si tineresc. O pereche de blugi de un albastru deschis, sandale maro, poseta maro, si un maiou… bej. Facut ca dintr-un soi de macrame cu ochiuri maaari, indeajuns de mari incat sa iasa sfarcurile prin ele. Da, vorbim de sfarcurile doamnei, care nu se aflau adapostite intr-un sutien, ci se aflau acolo… in vazul nostru al tuturor.

Pe deasupra, doamna in cauza mai avea si o camasa din blugi care in partea din fata avea o ditamai broderia sparta… sa se vada ce trebuie aratat. Si cum mergea ea asa, camasa ii mai flutura, dar o reaseza cu gesturi fine, in timp ce sanii pareau a nu mai sfida de vreo cateva zeci de ani gravitatia.

Dupa ce a strabatut un vagon intreg a decis sa se aseze. O duduita care statea oarecum in diagonala fata de mine, la vederea nastrusniciei a zabovit putin cu ochii dupa care si-a mutat focusul pe geamul prin care nu se vedea nimic si care devenise mult mai interesant dintr-o data.

Io m-am rusinat, recunosc, cu toata starea mea de stupoare cu tot. Si incercam sa-i gasesc explicatii mental. Bai poate nu s-a privit in oglinda inainte de a iesi din casa! Poate chiar ii e foarte cald femeii si s-a gandit ca daca se imbraca asa i-o fi mai bine. Dar n-am putut sa-mi mentin monologul interior de justificare. Ca dupa mine, nu se cade dom’le sa iesi la 70jde ani in tatele semi-goale pe strada!

Pentru ca poti da peste una ca mine, care are o reprezentare idilica asupra bunicilor si mamaitelor, imbracate decent, atotpurtatoare de tatar (a se citi tzatzar) si din cand in cand si basma. Si gata si cu reprezentarea asta… s-a dus prin ochiurile macrameului. Poate ca discursul meu suna demodat, dar n-am ce-mi face. Imaginea mamaitei cu sfarcurile la vedere probabil nu-mi va da pace azi.