Le asez in linie, pentru ca doar asa au sens. In ordinea asta.
Caut ceva de scris. Scot cutia mica alba din camara si din ea o carioca de textile cu care invitatii la nunta noastra mi-au scris mesaje pe rochia de mireasa, intr-un ‘trash the dress’ facut dupa mintea mea, pe care oricat as vrea, nu o pot baga in nicio cutie.
Imi trebuie si ceva pe care sa scriu. Plicul de la felicitarea de 40. Indeajuns de brut vizual, cat sa contrasteze cu cvartetul de fete.
My Faces of Healing.
Zi dupa zi.
Din iunie incoace…
Iulie…
August…
Septembrie…
Octombrie…
Noiembrie…
Decembrie…
Ianuarie…
Februarie…
Le scriu si le asez incercand sa rememorez clipele incremenite, cat si pe cele neasteptate ale acestor luni.
Proiectul ‘My Face of the Day’, pe care l-am inceput acum 15 ani, din dorinta de a ma exprima si de a imi documenta expresiv starile, in contextul asta, capata noi dimensiuni.
They’re practically staring me in the face!
Ioana fata in fata cu reactiunea.
Cu reactia.
Cu reactivitatea.
Cu activitatea.
Vindecare in patru acte.
Sau poate o deloc simpla incercare.
In iunie si iulie am fost ‘The Bride Who Saw it All’. August, septembrie si octombrie au fost ‘Tenderness’ Noiembrie si decembrie, un nud enigmatic nesemnat, cu rama patinata. Ianuarie si februarie, ‘Escape to Amalfi’. Intr-un mod total irational si neplanificat aceste reprezentari artistice mi-au iesit in cale, iar eu, din tornada, m-am vazut in ele. Asa arata timeline-ul vindecarii mele dupa una dintre cele mai grele incercari de pana acum.
Take my broken heart and turn it towards art…
Parca imi e mai usor sa stau in mine, cu tot ceea ce inseamna asta, daca am aceasta insiruire de fete.
My faces of my days gone by. Din iunie pana in zilele noastre.
Ultima am primit-o chiar in seara asta si pur si simplu m-a coplesit, atat print-ul in sine, cat si urarea: ‘Lumină, din întuneric vine!’.
Cu cateva ore inainte vorbeam cu o prietena si intr-un moment de deznadejde i-am strigat:
‘Tu intelegi ca atunci cand sunt fara Dimi, it’s a void? What am I supposed to do with it? Nu pot sa stau acolo! Pur si simplu nu pot!’
Ea mi-a replicat bland:
‘Poti sa aduci lumina acolo…’
Dupa care derulam filmul un pic pe fast forward si apare si cartea postala cu o bezna abstracta in care se intrezaresc cateva stele. Si print-ul cu speranta. Eu pe coasta amalfitana. In miscare. Cu parul in vant. Intr-o stare de ‘dolce far niente’. Pe doua roti. Trecand pe langa niste lamai. Cu apa in preajma.
In metrou in drum spre casa, doamna de pe scaunul de langa mine imi zice:
‘Nu va suparati? Pot sa fac o poza tabloului? Exprima o nota atat de pozitiva!’
Am zambit, l-am intors ca sa il prinda mai bine in cadru si mi-am zis in sinea mea ca sunt tare norocoasa sa am oameni care sa se uite la mine cu o atata atentie incat sa imi faca un cadou atat de potrivit.
Totul are sens pe lumea asta. There is no suffering for the sake of it. Sunt lectii valoroase fix aici. Ma simt ca pin-ul ala pe care il pui pe o harta cu mentiunea ‘you are here’.
On your timeline you are here. Asa ca fii aici! Cu tot ceea ce inseamna asta.
Sunt atat de recunoscatoare pentru seara asta! Multumesc! Imi voi lua lamaile si ma voi duce in Amalfi. Cu Elisa, Mina si Ultimo la maxim in casti. Adica voi continua sa ma vindec. Si sa ma uit la mine cu drag si compasiune.
Va tutto bene!
