Unul dintre sentimentele cele mai faine pentru mine este ala in care mergi pe strazile unui oras nou si pe masura ce tot inaintezi in lung si-n lat, orasul incepe sa iti spuna povestea. Prin chestii mici desenate pe pietre si aliniate ca niste indicii menite sa te faca sa il descoperi si sa ii patrunzi intelesurile.

Cam asa mi se intampla mie acum cu Ulm-ul. Fascinatia mea pentru street art-ul ulmean atinge pe zi ce trece cote maxime. Acum ma vezi mergand in ritm normal ca si cum chiar ar trebui sa ajung undeva la o ora anume (which I really don’t fie vorba intre noi), la 1 minut distanta ma vezi reaching for my Ipod in timp ce privirea fixeaza ceva scris/desenat/lipit pe vreun zid.

Am convingerea ca unele poze vorbesc de la sine si isi transmit mesajul. Depinde acum de privitor daca il intelege sau ba. Dintre miile de poze facute pana acum, si da, sunt mii, I just had to give something back to the world and so I did. 3 bucati cu piatra sau zid in ele. De departe cea mai graitoare mi se pare poza cu pantofiorul de bebe, dar hai sa le luam pe rand si sa va fac cunostinta cu fiecare dintre ele asa cum le-am vazut prin lentila voyeurista a fotografului amator.

Floarea neagra cu accente industriale spray-ata cu atata precizie pe o bucata de zid mi-a aparut in cale in timp ce ma plimbam nici agale, nici galopant prin centrul vechi al Ulmului. Capul meu deja transformat intr-un mic girofar care se roteste ca si cum nu ar fi atasat de o coloana vertebrala sau ceva s-a oprit din frematat o secunda pentru a o zari.

Statea neclintita pe un zid vechi sprijinit de o doamna localnica care manca tacticos un wurst. Hotarata cum mi-s intotdeauna cand vreau cu tot dinadinsul sa fotografiez ceva ma indrept cu pasi repezi catre zidul cu pricina, spre uimirea doamnei care nu stia sigur daca vreau sa o abordez sau sa o asaltez.

Si mai mare ii fu mirarea cand m-a vazut apropiindu-ma cu Ipod-ul de desenul inflorat incercand parca sa prind cadrul perfect. Nu stiu in ce masura l-am prins like a pro, ca sa nu uitam ca snapshot-urile sunt facute cu un Ipod, nici macar aparat foto propriu-zis, dar efortul a fost pe bune. Mi-a placut si am luat-o cu mine intr-un fel. La ceva zile distanta am zarit aceeasi floare pe un alt zid, semn ca ar fi semnatura vreunui grafittist in ascensiune. Bravo lui atunci ce pot sa spun. Tine-o tot asa si planteaza flori negre in piatra. Ai sanse mari sa devii un real succes.

Pe drumul meu spre casa dintr-un periplu de cateva ore pedestre prin Ulm, am dat peste o imagine pe care mi-a fost absolut imposibil sa nu o fotografiez. Mi s-a parut atat de expresiva captura incat mi-am zis in sinea mea: “Asta da poza conceptuala!”. Aproape ca mi se facuse si pielea de gaina. Aproape…

Printre subiectele de interes pentru Ipod-ul meu se numara ferestre, cutii postale, pietre, pomi, chestii din metal care parca rasar din asfalt, afise, etc. Cutia postala de fata nu parea sa aiba nimic deosebit inafara ziarului care la orele tarzii ale dupa-amiezei inca zabovea indesat in dansa. Nici lumina nu era extraordinara sa zici ca se reflecta soarele la apus in tabla alba a cutiei. Si totusi, ceva a facut ca poza sa prinda multa viata. Ceva numit o sandaluta roz de bebe pusa cu grija pe cutia postala. Genial, frateee!

Poate sunt inca sub imperiul feeling-ului de ieri, dar la vederea incaltarii celei micute am amutit. It was something like…baby-girl was here, leaving her mark. Parca imi si imaginez posesoarea pantofiorului. Micuta, dolofanica, blonda, cu ochii albastri si rumena in obraji de la mers prin parc impreuna cu tatal sau. Toata imbracata in roz (bebe desigur) si cu doua codite atent fixate pe laterale.

Si probabil de la atata zbantuit si alergat prin parc si pe strada alaturata a venit si inevitabilul moment in care pantofiorul drept al blondinei a zburat fara a i se da de urma de catre posesoare sau tatal acesteia. Un bine-voitor care din intamplare a dat peste chauceur-ul roz l-a pozitionat cu grija pe cutia postala presupunand poate ca va fi la depistat cu usurinta de his owner. Mai ceva ca a modern Cinderella story in care protagonista e o pustioaica care abia poate sa ajunga cu privirea la nivelul unei mese. Nu-i asa ca ma pricep la tricotat povesti? 😀

Cum ma preumblam eu pe alei necunoscute incercand parca sa imi dau seama daca pot merge si pietonii pe acolo, sau este un drum exclusiv pentru biciclete, m-am uitat in jos. Pe asfalt. Si am vazut un cerc. Imperfect si roz. Care ca orice cerc care se respecta incercuia ceva. Combinatia cromatica de gri si roz m-a castigat instant asa ca dintr-o miscare simpla si agera deja aveam Ipod-ul gata de pozat.

Sa ma apropii mai mult, mi-am zis, ca sa prindem in poza si ce scrie pe capacul de metal infipt in asfalt. Stadtvermessung?! Google Translate it! Dupa traducatorul neindemanatic mentionat anterior cica ar insemna “City Surveying” which I am not so sure I really know what it means.

Mie personal imi semana mai mult a un capacel din ala de la o teava de gaze, dar se prea poate sa gresesc. Ceea ce stiu este ca arata bine si trebuia pozat. Acolo si atunci pe asfalt, intre blocuri. Acum, revizuit poza, am observat ca are si ceva frunzute verzi iesite din asfalt which makes it even more cute.

Astea nu sunt decat 3 exemple de ce poti gasi prin Ulm, “urban culture”-wise. Poate daca imi mai vine cheful de disecat poze pe sensuri si semnificatii o sa fie si o continuare la toate aceste povesti… In the meantime I kinda have to get dressed and go take some more pictures :)).