Tag Archives: poze

Despre tata… cu dor

Despre tata… cu dor

1… 2… 3… 4… 5… 6… 7… 8… 9… 10… 11… 12… 13… 14.

14.

14 ani de cand te-ai dus, tata. Stii ca ma gandeam zilele trecute la cati ani au trecut si am ezitat pentru un moment?

Ce-i drept, stii si tu ca matematica nu a fost niciodata punctul meu forte.

Stii ca la gradinita unde lucrez acum am pus la panoul de ‘Who’s Who’ poza aia de la gradinita cu mine si cu Ionut pe care ai scris tu pe spate, cum iti era obiceiul:

Serbare gradinita
Ioana, 4 ani si 5 luni
19.06.1989
Ionut, 6 ani si 10 luni?

Mi-e tare dor de tine in anumite momente si atunci sunt sigura ca o simti, pe unde esti, dar lasa ca mama e pe pozitii sa ne aline dorul tuturor cu mancare buna, din aia de care iti placea tie. Ti se pregateste un ospat pe cinste maine.

Constantin, paza voastra…

Io(ana) si lana de aur

Io(ana) si lana de aur

Stimati cititori, transmit in direct… in efect o stire senzationala, de ultima ora, schimbatoare de vieti. Va invit sa luam parte impreuna la acest eveniment unic in viata unui fost masterand care il ajuta sa incheie in glorie o etapa a vietii sale: atunci cand dupa mai bine de 3 ani (ca sa fiu mai specifica 3 ani si 2 luni) reuseste sa isi ridice diploma de master de la institutia abilitata.

Doamnelor si domnilor, daca pana acum acest biet student (recte io) a auzit ca “Domnisoara, nu sunt diplome de la minister, ce nu intelegeti?”. Dupa depuneri de cereri de urgentare pentru obtinerea pretiosului docoment, dupa zile de furie si mirare in fata unui (alt) sistem romanesc (privat de data asta) care functioneaza cum vrea el, nu cum trebuie… acest student este pe cale sa isi vada visul cu ochii.

Oh diploma, diplomioara, cine-i cea mai masterata din tara? :))

Ma intreb oare cum arat in poza de pe diploma ca de cand am depus dosarul muuulta vreme a trecut. Probabil am o expresie similara cu cea din poza pentru diploma de licenta: plictisita si enervata de iuresul birocratic. Ce de amintiri frumoase am io cu partile administrative ale institutiilor de invatamant pe care m-am tot incapatanat sa le frecventez si sa le absolv!

Cel putin la licenta a fost de-a dreptul monumentala faza in care, dupa lupte seculare ce-au durat mai bine de 1 an, mi s-a adus la cunostinta ca “pozele dvs sunt prea lucioase… asa ca trebuie sa faceti altele!”. Ce faceeee? Studiem mai nou rezistenta materialelor din care sunt facute pozele si refractia luminii pe poze?! N-a fost chip sa ma impotrivesc sau sa ma lamureasca careva.

Asa ca m-am dus ca o studenta sarguincioasa, alergand, sa fac alte poze… nelucioase! Am gasit un pozar peste drum de facultate, dar in fata mea s-a nimerit o demoazela care trebuia sa isi ia timp si sa imi ia si mie timp ca sa se aranjeze de poza. Dupa vreo 10′ de retusuri s-a incumetat sa se lase capturata de aparat si pe urma dusa a fost cu tot cu pozele ei.

Pozarul m-a invitat sa ma aranjez si io… si a zambit cand am aruncat o privire in oglinda spunand: E bine asa! Drept urmare fata mea a fost blazata si plicitisita grav!

Tre’ sa revenim in prezent, dragilor! Pazea ca io urmez… numarul 11! Deja ma striga doamna din camaruta de la capatul salii de asteptare. “Numarul 11, sa vina numarul 11!” Ma ridic precipitata cu geanta, cu telefon si cu o papornita extra pentru transportat pretioasele docomente. Mai-mai ca o iau la fuga spre usa din spatele careia imi fusese strigat numarul ca nu cumva doamna sa se razgandeasca. In acelasi timp incerc sa imi extrag castile din urechi, sa opresc muzica si sa salvez draft-ul postului pe care tocmai il cititi.

Intru.

Liniste.

Minuscula incapere ma ducea cu gandul la ceva institutii occidentale, contrastand puternic cu holul in care tocmai imi petrecusem o ora in asteptarea… lanii de aur. Era galbena, fara doar si poate! Diploma mea de master. Io o asteptam pe ea si ea pe mine… intr-un catastif alaturi de alte diplome.

Doamna secretara care mi-a inmanat hartia cu fatau meu pe ea a fost, in mod surprinzator, foarte eficienta. Succinta in explicatii, clara in indicatii, lipsita de supraemotionalitati si rapida in operatiuni. Uau! Imi venea sa o intreb daca pot sa o ating ca sa ma asigur ca exista si nu visez, pentru ca experienta mi-a scos in cale pana acum doar secretare obosite, urlatoare si impiedicate cortical.

Oare era posibil sa mi se intample doua minunatii intr-o singura zi? Pare-se ca astrele, asemenea picaturilor de ploaie se aliniasera in favoarea mea.

Dupa ce am privit-o desfasurandu-se in plina forta, am urmat intocmai toate instructiunile, pentru ca in final sa fiu pusa fata in fata cu o hartie cartonata galbena cu o latura taiata ondulat si moaca mea undeva in stanga sus. Ce expresie aveam in poza aia va/ma intrebati? Pai as spune ca aratam ca un infractor asiatic proaspat trezit din somn: ochii mici si migdalati, buze mari care nu schitau nici cea mai vaga urma de zambet si privire amenintatoare.

Imi aduc aminte vag ca pozele le facusem undeva dimineata in timp ce ma fugaream sa-mi depun dosarul, asa ca expresia faciala descrie perfect starea mea din acea zi. Dupa ce am studiat-o atent, ca nu cumva sa se fi strecurat vreo eroare care m-ar forta sa mai interactionez cu institutia care mi-a eliberat-o, si am rasuflat usurata ca nu am gasit niciuna, am bagat-o in papornita tiitoare de hartii importante.

Am iesit victorioasa din incapere, multumindu-i (pe merit) doamnei care ma ajutase, si mi-am recuperat si umbrela pe care o uitasem in sala de asteptare. Si lumea a incetat sa mai fie asa cum fusese. Eram brusc mai invatata… cu acte in regula. In loc sa beau in cinstea mea, m-am plimbat prin ploaie de colo pana colo, dupa care acasa.

Si-a fost bine…

Ulmer Street Art

Ulmer Street Art

Unul dintre sentimentele cele mai faine pentru mine este ala in care mergi pe strazile unui oras nou si pe masura ce tot inaintezi in lung si-n lat, orasul incepe sa iti spuna povestea. Prin chestii mici desenate pe pietre si aliniate ca niste indicii menite sa te faca sa il descoperi si sa ii patrunzi intelesurile.

Cam asa mi se intampla mie acum cu Ulm-ul. Fascinatia mea pentru street art-ul ulmean atinge pe zi ce trece cote maxime. Acum ma vezi mergand in ritm normal ca si cum chiar ar trebui sa ajung undeva la o ora anume (which I really don’t fie vorba intre noi), la 1 minut distanta ma vezi reaching for my Ipod in timp ce privirea fixeaza ceva scris/desenat/lipit pe vreun zid.

Am convingerea ca unele poze vorbesc de la sine si isi transmit mesajul. Depinde acum de privitor daca il intelege sau ba. Dintre miile de poze facute pana acum, si da, sunt mii, I just had to give something back to the world and so I did. 3 bucati cu piatra sau zid in ele. De departe cea mai graitoare mi se pare poza cu pantofiorul de bebe, dar hai sa le luam pe rand si sa va fac cunostinta cu fiecare dintre ele asa cum le-am vazut prin lentila voyeurista a fotografului amator.

Floarea neagra cu accente industriale spray-ata cu atata precizie pe o bucata de zid mi-a aparut in cale in timp ce ma plimbam nici agale, nici galopant prin centrul vechi al Ulmului. Capul meu deja transformat intr-un mic girofar care se roteste ca si cum nu ar fi atasat de o coloana vertebrala sau ceva s-a oprit din frematat o secunda pentru a o zari.

Statea neclintita pe un zid vechi sprijinit de o doamna localnica care manca tacticos un wurst. Hotarata cum mi-s intotdeauna cand vreau cu tot dinadinsul sa fotografiez ceva ma indrept cu pasi repezi catre zidul cu pricina, spre uimirea doamnei care nu stia sigur daca vreau sa o abordez sau sa o asaltez.

Si mai mare ii fu mirarea cand m-a vazut apropiindu-ma cu Ipod-ul de desenul inflorat incercand parca sa prind cadrul perfect. Nu stiu in ce masura l-am prins like a pro, ca sa nu uitam ca snapshot-urile sunt facute cu un Ipod, nici macar aparat foto propriu-zis, dar efortul a fost pe bune. Mi-a placut si am luat-o cu mine intr-un fel. La ceva zile distanta am zarit aceeasi floare pe un alt zid, semn ca ar fi semnatura vreunui grafittist in ascensiune. Bravo lui atunci ce pot sa spun. Tine-o tot asa si planteaza flori negre in piatra. Ai sanse mari sa devii un real succes.

Pe drumul meu spre casa dintr-un periplu de cateva ore pedestre prin Ulm, am dat peste o imagine pe care mi-a fost absolut imposibil sa nu o fotografiez. Mi s-a parut atat de expresiva captura incat mi-am zis in sinea mea: “Asta da poza conceptuala!”. Aproape ca mi se facuse si pielea de gaina. Aproape…

Printre subiectele de interes pentru Ipod-ul meu se numara ferestre, cutii postale, pietre, pomi, chestii din metal care parca rasar din asfalt, afise, etc. Cutia postala de fata nu parea sa aiba nimic deosebit inafara ziarului care la orele tarzii ale dupa-amiezei inca zabovea indesat in dansa. Nici lumina nu era extraordinara sa zici ca se reflecta soarele la apus in tabla alba a cutiei. Si totusi, ceva a facut ca poza sa prinda multa viata. Ceva numit o sandaluta roz de bebe pusa cu grija pe cutia postala. Genial, frateee!

Poate sunt inca sub imperiul feeling-ului de ieri, dar la vederea incaltarii celei micute am amutit. It was something like…baby-girl was here, leaving her mark. Parca imi si imaginez posesoarea pantofiorului. Micuta, dolofanica, blonda, cu ochii albastri si rumena in obraji de la mers prin parc impreuna cu tatal sau. Toata imbracata in roz (bebe desigur) si cu doua codite atent fixate pe laterale.

Si probabil de la atata zbantuit si alergat prin parc si pe strada alaturata a venit si inevitabilul moment in care pantofiorul drept al blondinei a zburat fara a i se da de urma de catre posesoare sau tatal acesteia. Un bine-voitor care din intamplare a dat peste chauceur-ul roz l-a pozitionat cu grija pe cutia postala presupunand poate ca va fi la depistat cu usurinta de his owner. Mai ceva ca a modern Cinderella story in care protagonista e o pustioaica care abia poate sa ajunga cu privirea la nivelul unei mese. Nu-i asa ca ma pricep la tricotat povesti? 😀

Cum ma preumblam eu pe alei necunoscute incercand parca sa imi dau seama daca pot merge si pietonii pe acolo, sau este un drum exclusiv pentru biciclete, m-am uitat in jos. Pe asfalt. Si am vazut un cerc. Imperfect si roz. Care ca orice cerc care se respecta incercuia ceva. Combinatia cromatica de gri si roz m-a castigat instant asa ca dintr-o miscare simpla si agera deja aveam Ipod-ul gata de pozat.

Sa ma apropii mai mult, mi-am zis, ca sa prindem in poza si ce scrie pe capacul de metal infipt in asfalt. Stadtvermessung?! Google Translate it! Dupa traducatorul neindemanatic mentionat anterior cica ar insemna “City Surveying” which I am not so sure I really know what it means.

Mie personal imi semana mai mult a un capacel din ala de la o teava de gaze, dar se prea poate sa gresesc. Ceea ce stiu este ca arata bine si trebuia pozat. Acolo si atunci pe asfalt, intre blocuri. Acum, revizuit poza, am observat ca are si ceva frunzute verzi iesite din asfalt which makes it even more cute.

Astea nu sunt decat 3 exemple de ce poti gasi prin Ulm, “urban culture”-wise. Poate daca imi mai vine cheful de disecat poze pe sensuri si semnificatii o sa fie si o continuare la toate aceste povesti… In the meantime I kinda have to get dressed and go take some more pictures :)).