E timpul sa…

E timpul sa…

…filozofam despre timp, timpuri si timpi.

O sa am curajul si indrazneala de a-l contrazice pe Jean-Luc Piccard si sa strig sus si tare, in gura mare, cu vocea mea matinala guturala ca: “Time is the final frontier, not space!”. Si in timp ce ma intind si casc incercand sa imi vina cheful de duminica dimineata (pe la pranz) mintea-mi deja se invarte in cercuri mai mari sau mai mici sa vada exact ce trebuie sa fac azi… daca am destul timp. Un lucru e clar: am nevoie de o cantitate modica de cafea buna si de muzici de energizare to get me started thinking about moving and planning on a Sunday. And a sun day it is!

Pe masura ce sorb din cafea, imi face curte un gand care parca asteapta sa-l accept ca propriu, dupa care sa ma apuc sa ruminez pe langa dansul. Si e ceva legat de timp.

Toate lucrurile trebuie facute la timpul lor.

Timpul nu sta in loc si o sa te trezesti pentru TZ ani sa realizezi ca nu ai facut ceea ce ti-ai propus.

Nu mai trage de timp, ci fructifica fiecare clipa.

Daca aveam eu varsta ta as fi mutat muntii.

Atata timp cat o sa stai pe loc toate lucrurile vor trece pe langa tine.

Ceasul tau biologic ticaie de zor!

Pai si nu e bine ca ticaie? Mai ciudat ar fi daca statea…Dar, apropo, care-i faza cu ceasul biologic? Avem cu totii inlauntru cate-un ceas care ne spune, biologic vorbind, cand trebuie sa facem anumite treburi…biologice? Daca da, ma intreb al meu ce forma o avea si pe unde isi face veacul. Se vede la radiografii? Imi si imaginez coastele in poza de raze X si cu un ceas destept(ator) zambind la poza. Si daca tot e sa fie un ceas, al meu categoric trebuie sa capete un contur personalizat.

Asa ca pe ceasul meu care ma face mai desteapta il cheama Costica. E mic, indesat, mecanic si cu un dispozitiv din ala clasic de alarmare cu un ciocanel care se zbate iritant intre doua guguloaie semisferice de tabla. Si inca ceva…e rosu ca focul sa imi surada… sorocul. Si asa cum il vad io pe Costica, e un ceas care ticaie de cu vara pana-n seara si ma mai inghionteste…biologic…sa fac cate una, cate alta pentru buna starea personala si linistea lui sufleteasca.

Toate ceasurile biologice mecanice (adica d’alea cu limbi in loc de doua puncte) ar trebui sa aibe parte de ceva suflet ca numai asa pot cu adevarat sa ticaie cu sens si spor. Costica stie sigur ca mie nu imi place dimineata. Ca fac urat, mai ceva ca un copil care nu vrea sa se duca la scoala si bate cu pumnii si picioarele in saltea in speranta ca muma-sa va fi impresionata, sau macar speriata de prestatia dumisale si il va lasa in pace, doar doar se opreste din convulsionat.

Numai ca spre deosebire de copilul mai sus-mentionat, io ma si ridic din confortul culcusului dupa lupte grele cu snooze-ul si cu propria constiinta. Mda, my mom was good enough to make an irreversible inception of herself in my psyche…called conscience. Ceea ce nu stie ea, mama mea, e ca cipul pe care mi l-a plantat cu atata rabdare si drag, a fost pe alocuri recipuit. Nu de alta, dar sa se potriveasca cu restul pachetului… intrapsihic.

Oricum ar fi, un lucru e cert: e acolo si ma sacaie in fiecare dimineata lovindu-ma cu lista de lucruri pe care le am de facut si a orelor la care trebuie sa le fac. Si pornind de la premisa: Misca! Costica are de munca si de furca in fiecare dimineata cu mine. Deja dupa ce am la bord prima cafea, Costica poate merge linistit si el sa-si bea cafeaua lui. Totul merge ca pe roate. Neuronii zburda si clocesc idei cu logica, coordonarea ochi – mana – picior este indeajuns de buna incat sa nu-mi rup gatul in demersurile mele motrice si nivelul de frustrare matinala e la cote gestionabile.

Si acum ca mi-am dat in vileag ceasul biologic, cre’ca ar fi cazul sa dau glas unei temeri mai vechi: pare-mi-se ca Costica are pe cineva! Se intalneste pe ascuns… cu un alt ceas care cica ar ticai tot in aceeasi incinta, deci nu e tot biologic. Atata imi mai lipsea: doua ceasuri care sa ticaie in sincron. Dar pana la urma, io vreau ca Costica sa fie fericit si daca un alt ceas nebiologic il face sa ticaie mai cu viata, asta conteaza.

Trecand pragul povestii de dragoste metaforice a ceasului meu biologic, una dintre ipotezele mele cu privire la ritmurile interioare ale oamenilor e aceea ca sincronizarea e data atat de un dispozitiv de alarmare biologica, cat si de interpretarea sa la nivel psihologic. Poa’ sa sune ceasul pana i se toceste ciocanelul, daca persoana vizata nu face legatura dintre stimularea biologica interioara si ceva semnificatii psihologice mai profunde, atunci totul devine un zgomot.. de fond.

La nivel social ceasul biologic care bate ca nebunul a devenit un laitmotiv, mai ales pentru populatia feminina. Pentru ca isteria legata de imbatranire este mult mai sonora in randul femeilor. Care refuza sa isi spuna varsta dupa o varsta. Care traiesc cu grija comportamentului adecvat varstei (aia pe care nu o spun fireste). Carora le e groaza sa ajunga la o varsta si sa beneficieze in termeni de angajament familial, doar de afectiunea celor 7 mate adoptate.

Desigur ca presiunea sociala are si genul asta de efecte, dar do we really have to go cuckoo just because our inner clock says cuckoo? Ce-ar fi daca am reseta ceasul din cand in cand? Sa mearga el dupa noi, nu noi dupa el. Si ce-ar mai fi daca n-am mai goni prin fiecare zi incercand sa multumim vocile interioare (alea inca nelucrate) care ne zic continuu: “Hai! Mai repede! Si mai repede!”? Fara a nega ipoteza ca there is a time for everything, va propun sa mai mirosim si o panseluta in goana noastra nebuna spre atingerea termenelor limita din viata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *