In vreme de razboi

In vreme de razboi

Am inceput sa am vaga impresie ca visul american, in toata splendoarea sa, include, pe acolo in imaginea stralucitoare afisata noua tuturor, si nitel razboi. Ai crede ca orice tara tinde spre vremuri pasnice in care oamenii sa se uite unii la ceilalti, napaditi de ganduri bune si indeletniciri lumesti. Insa in absenta componentei de aparare nationala, acest taram al fagaduintei parca nu ar aparea atat de inedit.

Fiecare natie de pe pamantul asta are MApN-ul sau, insa modalitatea in care este vizibilizat difera ca de la cer la pamant in cazul S.U.A. De la 9/11 incoace industria cinematografica americana si-a pus in gand sa scoata, aproape pe banda rulanta metraje pe teme de razboi si aparare nationala. Fie ca sunt lungi, scurte, mini-serii, documentare ele exista si mediatizeaza un concept: razboiul. Mai precis miscarile anti-teroriste.

Daca e sa imi scormonesc in memoria prafuita gasesc cateva filme de referinta ale copilariei mele, cu care frati-meu m-a pistonat (fiind el insusi un pasionat intr-ale razboaielor) cum sunt:

– Top Gun (1986) – poveste de dragoste in vreme de razboi (spre rusinea mea, nu stiu despre ce razboi era vorba pe acolo, ca toata atentia mea era focalizata pe alura de baiat rau al lui Tom Cruise si pe motorul sau :P);
– Saving Private Ryan (1998) – 3 ore de cautari si impuscaturi made by Steven Spielberg (dar de ce? de ce??);
– M.A.S.H. (1970) – pe care il urmaream cu interes si rasete infundate in fiecare seara cu ai mei pe cand era de-o schioapa, doar-doar oi mai afla ce fac Hawkeye si B.J. prin razboiul din Coreea;
– Born on the 4th of July – film pe care l-am revazut de curand, retraind aceleasi simtaminte de neputinta si admiratie pentru oamenii care cred in misiunea lor de a isi apara tara, mai specific despre veteranii razboiului din Vietnam;
– Der Untergang (2004) – o versiune diferita asupra ultimelor zile ale lui Adolf Hitler, cat si asupra celui de-al II-lea razboi mondial;
– Pearl Harbor (2001) – un chick flick cu un pic de razboi, americani, japonezi si dor de duca tot din cel de-al II-lea razboi mondial.

Pot sa numesc lista de mai sus, ca fiind pre-9/11. Ceea ce a urmat dupa bombardarea Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001 in materie de materiale media a fost un razboi la un alt nivel, al mintii. In care publicului privitor, interesat sau nimerit din greseala pe postul respectiv, i se aduceau la cunostinta diverse informatii, relevante sau pur si simplu socante, in scopul constientizarii iminentei teroriste. S-a creat astfel o mare ghiulea de disperare, groaza si spaima, cu precadere in randul populatiei americane care a inceput sa-si cumpere tot felul de arme pentru a face fata pericolului. Real, imaginat sau indus.

Nu cred ca va sunt straine in acest sens documentarele lui Michael Moore, Farenheit 9/11 si Bowling for Columbine. Sa nu va amagiti singuri gandindu-va ca aceste documentare descriu realitatea americana asa cum e ea, ci o abordeaza prin ochelarii de protestatar ai lui Michael Moore. Faini ochelari, cu dioptrii diferite fata de cele cu care eram obisnuiti, dar fara doar si poate tot dioptrii.

Un punct de vedere pe care il respect si pe care omul asta a reusit sa-l faca sa razbata catre mase a fost acela al posesiei de arme care teoretic ar trebui sa faca populatia sa se simta mai in siguranta. Si nu-i chiar asa. Ca daca dormi cu 8mm sub perna se pot intampla tot felul de treburi:

1. cu siguranta te va impunge in ureche si iti va face somnul anevoios;
2. vei recurge la el de fiecare data cand vei simti ca vrei sa-ti faci dreptate intr-o tara in care nu te simti aparat;
3. viata ta de cuplu se va tranforma intr-un menage-a-trois periculos: tu, ea si 8mm-ul.

Sunt intru totul de acord cu vechea zicala ca: Armele nu impusca oameni. Oamenii impusca oamenii, dar de ce sa ne inlesnim accesul la arme asa, doar pentru ca ne-a soptit cineva ca daca ai permis de port-arma esti smecher? Oricum incerc sa revin pe firul epic al subiectului, respectiv acela al tendintelor aproape obsesive ale caselor de productie americane de a descrie in fel si chip evenimentele, masurile si ipotezele de lupta impotriva inamicului, care persista la 11 ani de la 9/11.

Lumea nu trebuie sa uite. De acord. Dar sub ce forma? Si cu ce pret? Io ma uit la productii precum Army Wives, Hurt Locker sau Homeland pentru ca ma atrage componenta umana din spatele intregii povesti cu terorismul si razboiul. Si mi se pare oarecum fascinanta inmanunchierea de teorii conspirationiste in care totul se leaga de tot si ne duce spre terorism. Terorismul nu-i o gluma! Dar transpunerea acestuia in productii hollywoodiene poate friza ridicolul cateodata.

Si nu ma refer neaparat la cele 3 exemple date anterior. In mod paradoxal mi se par printre cele mai reusite, intrucat aduc in discutie doua chestiuni oarecum uitate in negura prafului de pusca:
– Cum traiesc familiile soldatilor care isi servesc patria cand acestia sunt plecati in misiuni, si mai ales cand se intorc?
– Cum reusesc soldatii intorsi din misiune sa balanseze viata “de acolo” cu viata “de aici”?

Daca dai la o parte uniforma scrobita, medaliile obtinute, gloria, onoarea, respectul, privirea surazatoare, strangerile de maini, dineurile de multumire, ce ramane din soldatul intors acasa? Mai inseamna oare acasa ceea ce insemna in momentul in care a plecat? In plin raid de desert in Hurt Locker recunosc ca am adormit. Bustean. Era intuneric. Eram cu prieteni. Si reflectia pe perete mi-a tinut de urat. Dar cum am adormit, m-am si trezit. Brusc si dintr-o data.

Imi e vie in cap o scena din film: aceea in care omul nostru se intoarce acasa la sotie si copchil si nu poate face fata linistii si vietii de familie. Asa ca alege sa se reinroleze. Pentru ca pentru el dezamorsarea de bombe in Orientul Mijlociu devenise ratiunea sa de a trai. Nu familia. Greu de conceput? Cam da. Dar se intampla si din astea.

Si mai e ceva. PTSD-ul. Post-Traumatic Stress Disorder-ul. Toti soldatii expusi la violente armate sau nu, il au. Sub o forma sau alta. Simplul fapt ca sunt barbati si par a fi mai puternici pe dinafara nu inseamna automat ca ii face si imuni la retrairea momentelor de lupta si tortura, la cosmaruri, la anestezie emotionala, la momente de black-out.

Sunt normale, dar greu de gestionat. Daca e sa ma iau dupa povestile expuse de productia Army Wives cica ar fi sisteme integrate de suport atat pentru soldati, cat si pentru familiile acestora in orice baza militara. Asa sa fie. Daca nu, e inca o poveste despre cum ar trebui lucrurile sa fie.

Voi va intrebati cum v-ar fi viata in vreme de razboi? Sau doar io?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *