Incal(e)ca-m-as!

Incal(e)ca-m-as!

Cum mergeam pe strada ieri in drum spre undeva, ochii imi jucau frenetic prin orbite. Feste speram io. Dar cu tot cu ochelarii de soare cat o zi de post, tot vedeam ce se petrece in jur.

Oameni care merg pe strada. Nimic neobisnuit pana acum. Oameni orbiti de destinatie, care calca drumul in picioare. Frecvent. Oameni care incalca regulile (ne)scrise ale strazii gratuit, fara sa se opreasca interior si sa se gandeasca la ce ii motiveaza sa faca asta. Mult prea des.

Unde-i regula, intotdeauna va exista tocmeala. Adica tendinta fireasca, umana, de a o evita, incalca, submina. Cu toate astea ne mandrim ca suntem fiinte care discern adecvat atunci cand vine vorba de lucruri importante in viata… cum ar fi, prezenta sau absenta vietii, de exemplu! M-am saturat pana peste cap sa tot aud ca in Bucuresti se circula haotic, si ca daca vrei sa te integrezi in peisaj trebuie sa faci acelasi lucru. Adica sa te alaturi oilor manate nici macar de un minim instinct de auto-conservare.

Ca pieton fiind trebuie sa treci pe rosu ca sa ajungi cat mai repede in statia R.A.T.B. ca tocmai ce autobuzul isi deschide usile. Ca biciclistii trebuie sa fenteze stopurile, netinand cont de faptul ca avand doua roti in dotare pe care le tot invart pe drumuri publice, ar fi indicat sa cunoasca si implicit sa respecte legislatia rutiera in vigoare.

Ca motoarele nu sunt facute sa le accelerezi pe trotuare, in incercarea de a ajunge in capul benzii fara sa depasesti toata coloana prin stanga. Ca nu se face! Asa ca o depasesti pe dreapta jalonand pietonii. Ca sofer intorci cand ti se pune tie pata, fara sa te asiguri, fara sa te uiti la marcaje, fara sa te gandesti unde esti si ce consecinte ar implica trasul tau de volan.

Ca sofer R.A.T.B. te doare la basca de restul participantilor la trafic, pentru ca tu esti mai mare din start, asa ca tai fete, accelerezi sau franezi (dupa caz) bulversandu-ti oamenii din interiorul si din exteriorul vehiculului si te iei la harta cu oricine indrazneste sa-ti stea in cale.

Unele reguli nu ar trebui sa fie discutabile, cu atat mai mult cu cat respectarea lor iti asigura conservarea dreptului la viata. Si totusi oamenii simt nevoia sa traiasca periculos, si sa isi zgandare glanda adrenala facand apel la tertipuri cretinoide cum este incalcarea regulilor de trafic rutier.

Si cu ocazia asta ii supun si pe cei din jur la usoare descarcari de adrenalina, fara ca acestia macar sa-si doreasca acest lucru. Asa se intampla ca drumurile aparent simple din punctul A in punctul B se transforma in cruciade zilnice care iti mananca energia pentru ca trebuie sa fii tot timpul fie defensiv, fie ofensiv cu “semenii tai” mai putin civilizati decat tine.

Exemplu concret. Ieri dimineata. Cobor din 135 la Aurel Vlaicu. Ma postez la stop. Rosu. Pe malul opus o sleahta blazata de corporatisti care bateau din pinteni sa se faca verde o data. Rosul persista. Unul mai indraznet se uita spre sensul de mers al masinilor. Vede ca e liber si da sa se bage. Dupa el, restul bipezilor cu neuronii lipsa.

staring_sheep___road_to_ayr_by_coigach-d1ts2rx

Si ce sa vezi, apare si o masina. Care circula cat se poate de regulamentar. Si care la vazul turmei de mioare imbracate la patru ace, dar cu creier lipsa, claxoneaza. Oitele speriate, s-au retras rapid, dar pe fete li se citea dezaprobarea la adresa masinii tiuitoare. Si au continuat sa astepte nelinistiti pe trotuar. De parca erau la startul cursei vietii lor.

Pana cand s-a pus rosu pentru masini. Si au tasnit pe sosea ca intr-o transhumanta pe repede-inainte. Io, mai “inceata in reactii”, asteptam totusi verdele pentru pietoni pe trotuarul opus. Cand ma trezesc izbita in plin de un rucsac de laptop purtat de un… ins, sa-i zicem, care considera ca io trebuie sa ma dau din drumul lui, nu el sa ma ocoleasca pe mine. Pentru ca el se grabeste si io stau, da?

Schema asta de “tratament” am primit-o de atatea ori incat as putea sa o ridic la rang de regula a junglei urbane. Oricare ar fi un cercopitec apartinand multimii pietonilor nascuti grabiti, intotdeauna se va gasi sa poarte ceva greu – un rucsac, o geanta, o papornita, care sub imperiul fortei de miscare imprimate de fiinta lui zglobie, va fi proiectata spre oamenii cu care se va intersecta cercopitecul. Rog cercopitecii veritabili care imi citesc blogul sa imi scuze aceasta licenta literara, intrucat nu lor doresc sa le aduc atingeri la imagine.

Si ca tot venii vorba de reguli de circulatie, nu pot sa nu imi amintesc despre o experienta ultraliminala traita pe propria piele in Mumbai. Se facea ca eram impreuna cu o colega de-a mea de munca de pe atunci si trebuia sa ajungem de la punctul de cazare la un punct de intalnire.

traffic_by_dreamingpsnlaffingx3-d2gs7eg

La dispozitia noastra in sensul asta o masina cu geamuri fumurii, sofer indian imbracat in uniforma neagra si dat cu creion negru pe la ochi. Noi, doo europence mai albe ca branza imbracate business. Ne urcam si decolam. Ah, adica demaram fara prea mare tromba. Mi-au trebuit cateva clipe sa ma repozitionez in timp si spatiu astfel incat sa mi se para normala circulatia pe benzi invers (British style), cat si faptul ca volanul pe care soferul nostru dichisit il manuia se afla pe dreapta.

Toate bune si frumoase pana cand ne-am apropiat de unul dintre cele mai mari poduri din lume, care leaga o parte a Mumbai-ului de… alta parte. Brusc dinamica soferistica a capatat noi semnificatii halucinante pentru io. Nea’ conducatorul vehiculului in care ne aflam schimba benzile fara sa dea semnal intr-o mare veselie, avand drept co-participanti de trafic motoare pe care se aflau mama, tata, bagaje si vreo doi copii (evident, fara casti de protectie), taxi-uri busite care goneau de parca vroiau sa faca liniute pe sosea si alte masini care descoperisera mersul serpuit si il preferau liniei drepte.

Cu ochii bulbucati pana peste poate si un mare nod in gat, m-am apucat cu o mana de manerul de deasupra geamului si incercam sa privesc cat mai in fata pentru a-mi obisnui mintea cu ceea ce urma sa se intample. Imprevizibilul imi facea stomacul sa se intoarca pe toate partile si inima sa-mi urce vertiginos spre gatlej.

Partenera mea de suferinta se facuse parca mai alba ca varul si am avut un moment in care privirile descumpanite ni s-au intalnit incercand parca sa se domoleasca reciproc soptind nerostit ca totul e in regula si vom ajunge intregi la destinatie. Indianul nostru cu turban negru si praf rosu pe frunte, intr-un moment de relas s-a uitat prin oglinda retrovizoare (pe care nu o folosea prea des, fie vorba intre noi) si ne-a remarcat grimasele.

A izbucnit intr-un ras care era pe cat de sonor pe atat de distonant cu starile noastre. Dupa ce s-a potolit omul a intrebat intr-o engleza cu accent indian daca cumva ne e frica. I-am raspuns ca nu prea suntem obisnuite cu stilul asta de condus, iar el ne-a asigurat ca vom ajunge fara probleme la intalnire. Poate un pic amestecate, ne gandeam noi in sinea noastra. Lucru care s-a si intamplat. La destinatie, masina era neavariata, turbanul soferului neclintit si noi tefere si nevatamate.

Cu greu mi-am putut stapani mirarea ca desi omul conducator a sfidat toate regulile de circulatie existente, ba mai mult, si ceva legi ale fizicii, totusi am scapat cu viata in noi si sange caldut (nu bocna). Misterul nu imi fu deslusit decat acum cateva luni cand intr-o discutie s-a ivit problema respectatului de reguli de orice fel in India.

Interlocutoarea mea imi povestea cu entuziasm despre o prietena a sa care tocmai ce se intorsese dintr-o calatorie in India cu impresii si ipoteze cu privire la modul in care indienii se raporteaza la regulile formale de circulatie. Una dintre ideile revelatoare era tocmai cea ca indienii si-au format un set de reguli nescrise de circulatie rutiera pe care il respecta in pofida regulilor formale care nu sunt altceva decat niste vorbe aruncate pe hartie. Si tocmai aderarea la acele reguli nescrise le permiteau soferilor nu numai sa se integreze in sistemul rutier urban, dar sa ramana si cu viata intr-insii.

Acum raportandu-ma la ce se petrece la noi, in plin mediu balcanic cu atitudini vulcanice, ma intreb cum se face ca instinctele noastre de auto-conservare se amortesc pe zi ce trece, lasand loc ego-urilor inflamate care sfarsesc prin a guverna soselele?

Si daca nu respectam regulile formale, asta inseamna ca avem un alt set de norme la care facem apel in trafic? Sau e fiecare cu a ma-sii si daca intre timp scapi si fara accidente te poti considera norocos?

Bine ca nu ne ghidam dupa instincte, dar nu ne dam inapoi din a recurge la agresiune atunci cand se gaseste cate un destept sa ne reaminteasca regulile de circulatie si sa ne invite subtil sa le mai respectam si noi din cand in cand. Oare cand o sa ajungem sa ne pese mai putin de aparente si sa ne respectam in trafic fie ca suntem pietoni sau soferi? Ca legislatia se tot schimba, dar oamenii par a ramane incremeniti in aceleasi apucaturi…

Traffic_Light_Chaos_by_Teakster

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *