Urban Fatherhood

Urban Fatherhood

In fiecare dimineata, de cand pun piciorul inafara barlogului pana cand ajung la destinatie, de dupa ochelarii de soare ma uit roata in jurul meu vrand parca sa descopar detaliile umane ale orasului. De o buna bucata de vreme privirea mi se duce aproape tinta spre copii, parinti si copii, copii impreuna cu alti copii, copii si bunici, copii si pisici, copii pe strada. Laitmotivul e evident.

Ieri mi s-a facut pielea de gaina. La propriu. Pentru ca am avut sansa sa fiu martora la o desfasurare de parentaj patern de o volubilitate si frumusete rar intalnite. Alergam dintr-o parte in alta intr-o graba caracteristica, plonjand dintr-un autobuz in altul. Si din autobuz in troleu si tot asa. Trebuia sa ajung la Cismigiu.

Aflata in 311 ma uit un pic precipitata de presiunea timpului in spate pentru a investiga daca se afla vreun troleu care m-ar ajuta eventual sa ma teleportez la destinatie. Vad un 70. Imi fac planul de bataie si cobor la Armeneasca pentru a-l astepta cu nerabdare. Vine. Ma urc pe la usa din mijloc. Cele trei scaune din fata usii cu pricina erau ocupate de niste oameni.

Recunosc ca nu am stat in prima instanta sa ii analizez cum imi e de altfel obiceiul, dar un lucru mi-a atras atentia: restul calatorilor din troleu migrasera inexplicabil spre extremitati lasand un mare gol in mijloc. Ma prind de o bara si nu trece mult timp pana cand realizez olfactiv care era motivul relocarii partenerilor mei de calatorie. Putea! Moderat… A nespalat de cateva zile si mers prin soare transpirat.

Nimic nou sub soarele R.A.T.B. pana acum. Cele trei locuri erau ocupate de patru oameni: un barbat si trei baieti. Mi-a fost deajuns o privire (vorba cantecului) sa-mi dau seama ca cei patru formau o familie. Cum? Pai intre ei la nivel non-verbal resimteam o legatura foarte stransa. Se priveau, isi zambeau, se tineau in brate.

Tatal statea ca un adevarat cap al familiei pe locul din fata, asumandu-si postural pe de-a-ntregul rolul. In spatele sau statea baiatul cel mare, adolescent de vreo 15 – 16 ani, care il tine in brate pe mezinul familiei, un tanc de 4 – 5 ani. Locul din spate era ocupat de baiatul mijlociu, care sa fi tot avut vreo 10 – 12 ani.

Ceea ce m-a facut sa ma deplasez fizic de unde stateam pana in dreptul scaunelor lor a fost modul in care tancul comunica cu taica-sau si viceversa. Botul de om era vizibil agitat, gesticula amplu, isi bulbuca ochii si scotea niste sunete care si-ar fi dorit tare-tare sa fie intelese de tatal lui. O tulburare de limbaj il facea totusi sa vorbeasca intr-o pasareasca greu-descifrabila. Dar asta nu il facea sa renunte. Vorbea in continuu, aratand cu degetul spre geam, spre genunchiul lui taica-sau, se uita in stanga si in dreapta incercand sa isi contureze o poveste cu sens.

Tatal sau il urmarea grijuliu si afectuos cu ochii, dand din cand in cand din cap ca sa ii dea de inteles fiului sau ca… il asculta si il intelege. Asta ii dadea curaj pustiului sa continue. Cand dupa eforturi numeroase tatal finaliza prin a spune:

Mai tata, nu te inteleg!

pustiul mai aprig incerca sa ii comunice parintelui lui folosindu-si chiar si tot corpul, ceea ce vroia sa spuna. Dupa un astfel de episod, vazandu-l oarecum obosit de baiat, tatal ii pupa manuta mica si prafuita care se tinea de manerul scaunului sau.

Copilul zambi si dadu sa-l pupe… pe gura pe fratele mai mare in bratele caruia se tot misca nelinistit. Fra’-su isi feri capul izbucnind in hohote de ras. Tatal se apleca si ca intr-un aparte ii spuse flacaiandrului:

A vazut ca l-am pupat si vrea si el acum sa pupe pe cineva.

Cel mare dadu din cap, cum ca intelege si nu paru deranjat catusi de putin de manifestarile neobisnuite ale fratelui sau mai mic.

In tot acest rastimp, fratele de mijloc se simtea oarecum exilat pe locul cel mai din spate asa ca incepu sa-si gaseasca preocupari adiacente. Mai intai, fu primul care sesiza prezenta mea langa ei. Se uita scrutator la mine parca intreband:

Da’ tu ce cauti aici langa noi? Nu simti ca putim?

Vazandu-l ca se uita insistent spre mine, imi dau jos ochelarii de soare si ma uit si eu la el. Nescrutator.

Intoarce brusc privirea, isi da jos unul dintre papucii prafuiti si incepe sa se scobeasca intre degetele de la picioare descoperind o basica de care se apuca sa traga cu nadejde. Tatal lui se opreste din vorbit cu cei doi baieti care stateau unul in bratele celuilalt si isi comuta privirea spre celalalt baiat zicand:

Ce ma Adi, te-ai suparat ca vorbesc cu astia mai mult decat vorbesc cu tine?

Adi, cu un aer miserupist care ascundea o emotie relativ puternica zice:

Nu ma, nu! Nu ma intereseaza!

Tatal continua:

Sa stii ca vorbesc mai mult cu ei ca sunt mai aproape de mine. Nu vrei sa vii tu in locul lor si ei sa se duca in spate?

Adi nu se lasa induplecat si zice:

Nu ma, nu! E bine asa!

Dupa care se uita la mine care ma uitam la mezinul sturlubatic avand pe fata un mare si luminos zambet.

Am mai stat pret de doua statii observandu-i pe cei patru barbati manifestandu-se ca o familie in toata puterea cuvantului in troleul 70 spre Cismigiu. Daca ar fi sa ma duc spre categorizarea lor, as spune ca erau dezavantajati economic si social. Ca erau murdarei, cu haine ponosite, cu pielea batucita de soare si lume. Bratele tatuate ale tatalui tradau si ceva sederi prin parnaie, in timp ce modul in care vorbea te ducea cu gandul la o tulburare fie de limbaj, fie de gandire.

Numai ca toate astea, toate, piereau in fata blandetii si grijii pe care omul asta o manifesta in relatie cu copiii lui. Nu stiu daca exista si o mama… Putin conteaza de fapt, pentru ca acest tata nu avea nici o problema sa le fie si mama si tata baietilor lui. In umezeala ochilor i se citea mandria si dragostea pe care le nutrea pana in adancul fiintei sale pentru copiii lui.

Nu stiu daca copiii mergeau la scoala, dar din nou, putin conteaza lucrul asta. Ceea ce conteaza foarte mult e ca acesti copii nu fusesera lasati in voia sortii, pe strada, la cersit.

Ca erau iubiti si ingrijiti in felul in care putea parintele lor. Cu tot sufletul.

Ca poate nu dormeau intr-o casa a lor, plimbandu-se nomad prin locatii straine, dar intotdeauna protejati de parintele lor care emana un simt de raspundere patern pe care il intalnesti la putini tati.

Ca isi accepta neconditionat copiii si le arata prin pupaturi si rasete ca ii e drag sa stea in preajma lor.

Ca nu se enerva in fata tancului care nu putea vorbi ca ceilalti copii, si il incuraja fara vorbe sa continue sa vorbeasca asa cum poate el.

Si acum va/ma intreb:

Cam cati parinti reusesc performanta de a-si accepta si iubi copiii asa cum sunt ei, fara sa le puna conditii, fara sa se enerveze ca n-au luat 10 la mate’ sau nu vorbesc corect romaneste?

Cati parinti isi iau timpul sa observe dinamica fina a familiei lor, punandu-si in functiune inteligenta emotionala precum acest om?

Cati parinti impovarati de lipsurile financiare sau cu sufletele incetosate de probleme personale au puterea sa nu isi lase copiii intr-un centru de plasament sau in grija altora, si aleg in schimb sa le ofere acestora cadoul cel mai de pret: cei sapte ani de acasa?

Am coborat din troleu simtindu-ma norocoasa si onorata in acelasi timp ca luasem contact cu acei oameni. Pentru ca tati ca acel domn inteleg ce inseamna sa fii cu adevarat parinte… impotriva tuturor sanselor.

empty_troley____by_iulian_da_gallery-d5pw6ra

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.