Stii cum e sa te duci la un WC care nu e al tau de acasa? Intri, inchizi usa, o incui, dupa care treci la treaba.

Si daca stii cum e la WC-urile mai mult sau mai putin publice, cu siguranta iti e cunoscuta situatia in care auzi pasi, dupa care se aude un ciocanit puternic in usa concomitent cu o apasare de clanta.

Iar tu, dinlantrul toaletei, vadit deranjat de intruziune zici, strigi, tipi:

Ocupat!

Mda, asta e o situatie de ocupare a timpului care pur si simplu exista. Oamenii trebuie sa mearga si la baie din cand in cand. Satisfacerea nevoilor de baza – caca, pipi, papa, nani, sex nu-i usor lucru!

Mai ales cand esti atat de ocupat cu altele, cum ar fi fuga de tine insuti sau de altii care te-ar putea oglindi atat de puternic incat mai bine ne vedem la anul si la multi ani.

Cica…

De ce as face asta?

Daca ma ajuta, de ce sa ma opresc?

Stiu cand ma trezesc, stiu ce am de facut, stiu ca fiecare minut e mai mult sau mai putin calculat, si mai ales stiu ca nu pot sa ies cu nush cine (se stie el/ea cine) pentru ca sunt atat de ocupata.

Pe bune ca vreau, dar imi e absolut imposibil.

Hai sa incercam… mai incolo… la vara… anul viitor… poate in alta viata!

Oamenii ocupati sunt social acceptati.

Doar nu o sa le spui prietenilor cu care simti ca nu mai ai nimic in comun: Bai, stii, eu cred ca nu mai avem nimic in comun asa ca nu prea are sens sa ne mai vedem!

Sau oamenilor care iti trezesc reactii puternice: Stii ce, acum io sunt cu creierii prastie, iar de fiecare data cand ma vad cu tine prastia se intinde ca la balamuc, asa ca mai bine amanam testarea cauciucului din prastie pentru catva timp.

Sau oamenilor carora simti ca le datorezi niste timp si atentie, ca si ei ti le-au dat pe ale lor: Auzi? Stiu ca tu ai fost acolo pentru mine intotdeauna, dar eu nu pot face acelasi lucru. De fapt, nu prea imi vine, ca nu vreau.

Asa ca recurgi la: Pffff, daca ai stii cate am pe cap! Nici eu nu mai stiu in ce directie sa o apuc. Sunt foarte ocupat, dar cu proxima ocazie promit ca ne vedem.

Stiu, unele lucruri mai bine raman nespuse, dar eu militez pentru comunicare deschisa si autentica! Ca asa sunt eu, mai din topor.

Ca ma enerveaza teribil sa citesc in mesajul tau digital, analogicul pe care nu ai curaj sa-l aduci la suprafata!

Ca imi plac oamenii care nu fug!

Imi plac aia care stau si poate chiar sunt in freeze, dar stau acolo.

In apropiere.

In contact.

In relatie.

Acum lasand filozofia la o parte, aflati despre mine ca sunt o persoana foarte ocupata.

I’m officially occupying myself!

E miercuri seara si am decis sa ma afund cu fundul in jilt si cu gandurile-n mine. Sublimarea de primavara. Ascult Glass Animals obsesiv si imi e bine cu ei in urechi. Am avut o zi luuunga, cam cat o zi de post. Si m-am intors acasa tinta spre blog, sa scriu, sa povestesc, sa ruminez, sa pun in alb ceea ce e incolor deocamdata. Mai prin iarna, absolut intamplator, am dat peste Polly Nor si m-a fascinat instant tipa.

Artistul care reconstruieste realitatea si in acelasi timp isi lucreaza niste teme de viata. Nu-i oare asta esenta artei pana la urma? Sa ajute sub o forma sau alta omul sa faca fata unei realitati greu de vazut, simtit, trait? Sa isi exteriorizeze cele mai profunde trairi si cele mai intortochiate idei? Polly stie una si buna: femeia si demonii sai.

Ilustratii de un realism dezarmant pun cap la cap existenta feminina in momentele sale de singuratate si sinceritate pura. Femeia fata-n fata cu demonii sai. Mari, urati si rosii. Pozitia demonilor se schimba constant. Certitudinea existentei lor niciodata. Locus of control fluctuant. Dualitate si ciclicitate. Acum esti tu, acum te apuca dracii! Nici tu nu mai stii cateodata.

Dar atunci cand ajungi acasa, singura in timp ce iti dai jos straturile de haine, machiaj, bijuterii, protectie, ai un moment de claritate. Rar. Dar e acolo. Si vezi in reflectia geamului sau in oglinda de la baie. Esti tu, sau e el? Va jucati un pic de-a v-ati ascunselea. Care demon e pe ziua de azi? Ai de unde alege. Il iei frumusel, il pui intr-o cusca si te asezi pe cusca. Nu mai poate scapa acum. Este sub control. Asta pana cand nu mai este, evident.

Cotrolul poate fi un demon fain. Cat si lipsa lui. Excesele si abstinentele. Vorbele in rafala si tacerile in bloc. Burta intr-un strat… doua… trei… noua… Prezenta sau absenta mintii. Inima inflacarata sau prea fluida. Activismul sau pasivitatea. Onestitatea brutala sau misterul inselator. Ma imaginez dandu-ma intr-un balansoar cu demonul meu preferat. Fiecare dintre noi se impinge in picioare cu forta ca sa tina in dezechilibru bietul balansoar. Unul sus, celalalt jos. Pana cand obosim si revenim amandoi cu picioarele pe pamant.

Imblanzirea demonului e cam aceeasi chestie cu salbaticirea femeii. Are sens? Pot coexista o femeie si demonii sai? Le merge bine? Femeia si non-femeia. Anima, animus si umbra dintre… Mi-am pus demonul la uscat pe sarma. Sed in fundul gol si cuget la nemurirea lui… a demonului. E miercuri seara…

E joi si imi permit sa fiu boema. Sa ma tolanesc lejer pe un scaun de cafenea si sa imi las timp sa scriu.

Ploua in luna lui martie. Aerul de primavara salta pletele in vant. Fustele au devenit dintr-o data mai scurte. Ochelarii de soare se potrivesc de minune cu zambete… tot de soare.

Am inviat cu totii sub o forma sau alta. E bine sa fii viu, dar e cu atat mai bine sa te si simti viu. Viii cu viii si mortii cu mortii.

Technically speaking.

Si totusi ce de vii morti mai bantuie strazile… Si ce de morti sunt atat de prezenti in vietile noastre ca mai avem un pic si le punem si-un tacam la masa.

O stiti pe aia cu autoanularea? Cu datul propriilor nazuinte, aspiratii, vise pe mut pana cand le sapi o groapa in gradina si le indesi acolo pentru binele tuturor?

Luni imi zicea cineva ca frica (si mai cu seama frica de moarte) ne guverneaza existentele precum un dictator in ascensiune (asta am bagat-o de la mine).

Poate… Nu zic nu. La mine frica apare cand sed de ma uita Dumnezeu ruminandu-mi gandurile pana cand devin schelete de idei fara cap si fara coada.

Eh si evident ca ma mai trezesc dand-o cu bata in balta si atunci mi-e jena, nu neaparat frica.

Daca as fi in magazinul cu frici, proband una cate una, probabil mi s-ar potrivi cel mai bine frica de a nu fi vazuta, luata in considerare, valorizata.

Aia e intr-adevar futere!

Hahaha! E o reclama la Dr. Oetker despre o tanti care a inceput sa faca prajituri #farafrica. Pot sa rad de ea? Aparent da! Fara frica! :)))

Fiecare cu frica lui in viata asta. Mi-a fost si mie frica o data ca nu-mi iese bechamelul, dar pana la urma a iesit absolut providential.

Eu mi-am petrecut zile intregi pe canapea alaturi de frica mea. De fapt era un soi de lousy tea party cu mine, frica, deznadejdea, furia, frustrarea, tristetea si autocompatimirea.

Purtam trening-uri cu doua masuri mai mari. Era dress code-ul acceptat. Interesanta treaba! Terapie de grup ce sa mai… Externalizarea emotiilor si intrarea in conversatii abstracte cu ele.

Furia: In pana mea, ai stat toata ziua pe canapea uitandu-te la Netflix. E a doua oara cand vezi serialul ala. Il stii deja pe dinafara. Scoala-te si fa ceva! Orice! Crezi ca isi vor da seama ce minunata esti daca nu iesi din casa? Bai iti irosesti zileleee! Trece viata pe langa tine! Unde ti-e rezilienta? Unde ti-e determinarea? Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele?

Frica: E de cacat. Astia habar n-au cine sunt si ce pot sa fac. Nici nu ii intereseaza. Daca or sa creada ca nu-s buna de nimic? Daca aici chiar nu sunt buna de nimic. Ei sunt breji, eu sunt defecta. Ma imbrac prea colorat. Vorbesc cu accent de Europa de Est. Nu am experienta profesionala aici. Nu stiu mersul lucrurilor. Mi se par cu totii niste dubiosi.

Frustrarea: Bai, stii cata viata si experienta si scoala si zvac zac in mine? Si ce fac toata ziua? Trimit CV-uri, am interviuri retarde cu oameni care ma intreaba lucruri anoste si se uita la mine incercand sa descifreze ce natie sunt, dupa care se uita pe pasaport si gata. They have figured me out! Dupa care o dau in monoloage condescendente despre cum tre’ sa fac si sa dreg pentru ca ei nu stiu ce-i aia formare level 7. Ei vor level 3, prietene! Pai in ma-sa: 7 e mai mare decat 3!

Deznadejdea: Poate asa trebuie sa fie… Sa incep de jos. Sa stau jos. Sa ma repozitionez. Cu ce sunt eu mai speciala ca altii care au facut acelasi lucru inaintea mea. Pana una alta, is cam parazita asa. Am idei multe, dar nu fac mai nimic. So, survival zero. Daca asta era o padure si ar fi trebuit sa ma descurc singura, m-ar fi papat astia de multa vreme.

Tristetea: Mie asa un dor de toate ale mele. Pe aici nu ma identific cu nimeni si nimic in mod special. E un spleen fara de sfarsit in care oamenii se trezesc, o ard intr-o lehamite mascata de rictusuri de pseudo-joie de vivre, fut in gura pe cine prind in cale pasiv-agresiv sub covorul persan al procedurilor si diferentelor culturale, dupa care se intorc acasa, intre peretii lor subtiri unde nu tipa pentru ca nu se cade (poate doar ocazional in vreo perna), vegeteaza innabusindu-si orice forma de manifestare, iar seara cad lati dupa atata efort si fuga de ei insisi.

Autocompatimirea: Bai saraca de tine, cate tre’ sa induri. Astia-s toti niste rai si prosti si cacanari. Cica integrarea migrantilor my ass. Interviuri de grup unde ajungi sa stralucesti pentru ca esti singura care nu traieste din ajutor social si stie ceva engleza. Cate sacrificii, muica! Pentru ce? Ce cauti? Ai gasit?

Io: Ce de voci in capul meu. Nu ma plictisesc deloc, dar nici bine nu mi-e. Si totusi, fara a fi masochista, zic ca trebuie sa traiesti ce alegi. Sa simti. Sa urli. Sa strigi. Sa strangi din dinti. Sa plangi. Sa razi. Sa incerci. Sa nu-ti iasa. Sa mai incerci o data. Si inca o data. Pana cand iti dai seama ce vrei. Unde vrei sa fii? De ce? Cu cine? Si atunci in sfarsit vezi ce fain functioneaza treaba cu invatarea experientiala.

Hic et fucking nunc!

P.S.: Aceste crampeie introspective au fost procesate literar retroactiv.