#colectiv

#colectiv

Chiar daca ‘nu uitam’ a devenit aproape cliseu, adevarul este ca am uitat deja. Am uitat zilele alea in care pana si respiratul durea.

Mental am uitat pentru ca am vrut sa uitam. Sa ne adapostim fiecare in mintea lui de ceea ce a fost prea mult. Si prea greu de dus zi de zi.

Dar astazi corpul si-a adus aminte brusc, in ciuda mintii care se minte obosita. Asa ca mai intai a fost o senzatie de gol absolut. Golul in care nu traieste nimic.

Dupa care a urmat sirul de amintiri care te taie in doua, de sus pana jos, rasucit.

Si asa te-ai umplut de durere. Aia pe care tot o indesi si incui in tine ca ti-e greu cu ea. Durerea si disperarea si neputinta din momentul in care ai aflat.

Ca la o rockoteca au ars de vii oameni.

Viii cu viii si mortii tot cu viii.

Ca puteai fi la fel de bine tu printre morti sau printre viii cu priviri moarte.

Ca ti-au murit prieteni sau cunoscuti calcati in picioare in timp ce incercau sa iasa.

Si faci ce stii tu sa faci mai bine. Supravietuiesti. Si iti inalti zidurile si le faci si ignifuge ca sa nu ti se intample nimic.

Si dai vina pe toti, pe toate, pe sistem, pe soarta ca sa ajungi in cele din urma si la tine.

Si iti vine sa faci poze la marea nesfarsita de candele, cruci si poze de pe strada Intre Garle.

Numai ca te opresti.

Astazi fara poze.

Fara poze si fara aplauze.

Asa ca stai.

Respiri, desi ti-e greu.
Taci, desi ti-e greu.
Plangi mut, desi ti-e greu.
Te gandesti la tot ce-a fost, desi ti-e greu.
Esti acolo, desi ti-e greu.

Ei sunt sus, iar tu esti jos. Astazi oameni cu totii. Nici vii, nici morti. Undeva intre…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.