Testarea realitatii 1.0

Testarea realitatii 1.0

De vreo ora imi scormonesc in cap in cautarea unui subiect de ruminat. De dezosat. De disecat. De patruns si gatit gandit la foc mic. Cred ca l-am insfacat.

Oamenii, si aici ma includ si pe mine, impartasesc celorlalti lucrurile frumoase pe care le fac si traiesc. In online, avem cu totii niste amprente digitale de toata frumusetea. In offline, inca avem tus pe degete, pe care nu il putem sterge atat de usor.

Viata isi pune amprenta pe noi, iar noi resemnificam. Traim lucruri pe care ulterior le povestim, le retraim sau pur si simplu le intoarcem pe dos, din dorinta ca toate experientele noastre sa fie definitorii, provocatoare si pline de sens. Suntem cateodata atat de ‘dezvoltati’ ca mi se strepezesc dintii.

Avem un filtru pentru orice, dar mai ales pentru uratul, meschinul si durerosul din noi. E ca o sita deasa care lasa sa curga doar laptele si mierea umane. Suntem poetici. Suntem empatici. Suntem destepti. Suntem calatori. Suntem muncitori.

Da, da, realitatea se construieste in conversatie. Stiu! Am zis realitatea, da? Atunci cand suntem atat de foarte mega ultra pozitivi, frumosi si maturi, simtul realitatii e undeva pierdut in negura timpurilor. Cam ca atunci cand suntem prea super hiper negativi, hazi si de cacat.

Si stiti care-i riscul atunci cand ne dam asa frumosi? Ca incepem sa jonglam cu niste asteptari masive ale altora de la noi si sa ne pretindem noua insine ca trebuie sa fim always and forever dezirabili si complianti. In toata sarada asta a perfectionismului absolut atunci cand cazi, ajungi sa cazi de sus. Foarte jos. Cam in fundu’ fantanii asa, de nu mai vezi nimic… din tine.

Poti sa faci lucruri aiurea fara sa existe o motivatie profunda, un sens ascuns sau un bigger picture. Poti pur si simplu sa fii de cacat.

Bang!

Pai stai asa ca eu nu-s de cacat. Sunt chiar opusul lui ‘de cacat’.

Cate oglinzi aveti pe acasa? Eu am cinci. Doua mici in dormitor, una mijlocie in baie si doua mari pe hol. Oi fi narcisista sau ceva, ca omul inainte de a ma lua in spatiu nu avea decat una… in baie. Imi place sa ma oglindesc. In fiecare oglinda vad cate o parte din mine.

In alea mici fata in cele mai mici detalii. Cu pori deschisi, cu puncte negre, cu sprancene crescute sub forma de stuf si cu cosuri. In aia din baie mai fac contact vizual cu mine din cand in cand. Scary shit! Daca n-ati incercat-o pana acum merita. Senzatii tari cu costuri minime. In alea mari ma vad pe de-a-ntregul. Din crestet pana-n talpi si retur. Carburant garantat pentru dialoguri interne prelungite despre cum sunt, cum eram si cum voi fi.

Cate oglinzi umane aveti prin preajma? Nu mai e chiar asa usor sa le numarati nu? Eu zic ca basically toti oamenii care-ti ies in cale te oglindesc intr-un fel sau in altul. Scot din tine lucruri pe care sfarsesti prin a le arata tuturor ca intr-o expozitie de virtuti si kitsch-uri interne.

Imi zboara mintea la o receptionera care ne-a facut cu nervii cand am fost la Seawolves anul asta si care decodifica situatii ad literam fara pic de privire de ansamblu sau flexibilitate. Ma gandeam atunci: ‘Ce cretina-i gagica asta!’. Acum zic: stiu despre mine ca in anumite momente sunt la fel de flexibila precum o bucata de beton.

Un alt exemplu de referinta pentru mine in materie de oglindire este nenea beat din tramvaiul 41 care, acum ceva ani, pe cand eu ma intorceam de la serbarea de iarna imbracata precum o printesa si accesorizata cu o durere de cap cat China, mi-a zis ca sunt o capra pentru ca atunci cand m-a rugat sa ii dau locul copilului lui am zis nu pentru ca sunt obosita. Am fost o capra atunci, dar nu pentru ca nu i-am dat locul, ci pentru ca starea mea generala era atat de shitty incat parea ca aveam un afis imens pe spate care zicea: ‘Hai sa ne luam la hartza’.

Oamenii care se straduiesc sa shine too bright, blind everyone with their reflections. Aveti incredere in oglinzile voastre cele mai apropiate ca ele sunt cele care nu va vor bullshit-ui atunci cand toti va iubesc ‘neconditionat’. V-am zis-o pe aia ca eu nu cred in dragoste neconditionata? Nu? Eh, poate in episodul viitor.

Daca poti sa ma vezi asa cum sunt si pot sa te vad cum esti, dupa care sa alegem sa ramanem unul in proximitatea celuilalt, atunci lucrurile incep sa devina reale. Non-conjuncturale si non-idilice. Reale. Imi plac povestile reale.

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.