Ieri m-am oprit. Mi-am luat inima in dinti si am facut-o si pe asta. Mancariciul era in continuare acolo si imi mai soptea din cand in cand:

‘Nu vrei sa mergi la un film la Elvira? Sau poate sa te vezi cu cineva la o cafea? Sau poate doar sa iesi la o plimbare? Orice numai sa nu stai in casa. Cine stie ce idei iti mai vin daca stai in casa?’

Si asa am tinut-o o bucata buna de zi. Cu frecusul asta intern care ma imbia la a nu ma uita la mine. In mine. La a ma lasa pe mine pentru orice altceva. De ce fac asta cu atata lejeritate oare?

Hooverphonic – Eden. Nu am mai ascultat piesa asta de mult.

‘I never tried to reach your Eden.’

Ca sa il citez pe Alin Ușeriu:

‘Mi-o crescut iarba in prag.’

My Eden is more like the garden from Great Expectations, but I am nothing like that old lady, nor am I that young lady. Nonetheless, I am a lady.

Ma simteam destul de singura ieri. Fi-meu era la taica-su. Toata lumea era culculusita in numar par care prin case, care prin restaurante. Era o zi cu sot. O zi para. O zi in care nu cadra sa fii singur cuc, tu cu ale tale. Asa ca mi-am zis:

‘Challenge fuckin’ accepted. I actually like myself. My new updated version of me.’

Asa ca m-am ocupat de casa mea. Am facut cumparaturi. Am spalat. Am strans. Am organizat. Am facut curat. Am spalat vasele. Am aranjat. Am spalat si perdelele si draperiile. Da, cam atat de speriata de ce avea sa iasa din mine daca sed oleaca la cugetare, eram oameni buni. Incat am simtit nevoia sa spal si draperiile. Acum cine are draperii si perdele curate, a? Io, io, io!

Dupa ore de misunat mai ceva ca o gospodina dedicata misiunii de a-si face caminul luna, am gatat cu toate. Ma tot gandeam sa fumez o tigara, dar efectiv nu mi-am dat timp nici pentru asta. Nu, nuuu. Cand fumezi incepi si reflectezi si asta, pe vremea asta, in vremurile astea, este ex-clus! M-ai inteles?

Am si mancat cate ceva. De confort… sa fie! Si acum cand ma uit la mine imi dau seama ca mi se activase si patternul de mancat pe fond de stres. Stresul, dragul de el, era latent, ca doar nu o sa facem circoteca asa, pe nepusa masa. Intotdeauna am avut o anxietate civilizata. Ea sta acolo si roade in mine, fara sa deranjeze pe altcineva. Ba, mai mult! Toata lumea in juru’-mi crede ca sunt absolut in regula, dar stiti vorba aia:

‘Undeva, in interiorul bocancului meu, o soseta mi se prelinge pe calcai.’

De data asta undeva in interiorul sufletului meu, incepea sa ma doara. Ca sa catalizez momentul, dupa ce fugisem de dansul cat fu ziulica de lunga, mi-am amintit ca, undeva, acum mai bine de o luna, incepusem sa ma uit la ‘Call Me By Your Name’.

O prietena mi-a spus:

‘Bai, e greut filmul.’

Pe Facebook imi aparusera la un moment dat niste snapshot-uri din discutia tatalui cu fiul sau de la finalul filmului si mi-au placut atat de mult incat am zis ca trebuie sa ii vad si finalul.

Orice inceput trebuie sa isi gaseasca si un sfarsit, caci lucrurile lasate asa in coada de peste, se imput repede si incep sa putrezeasca in tine si mai dai si la altii care chiar nu au nicio vina. Vazusem o ora. Mai ramasese o ora. Nu o sa va stric placerea de a-l viziona cu spoilere.

Ceea ce o sa va spun in schimb, este ca este un film atat de romantic si sensibil cum rar mi-a fost dat sa vad. Melodia de la final, ‘Visions of Gideon’ a lui Sufjan Stevens mi-a pus capac. Bai si am inceput sa plang. Si am plans. Si am plans.

Si am plans. Am pus-o din nou acum. Deja imi dau lacrimile… din nou. Stai chill, ca abia te-ai machiat si e luni dimineata. Nu te duci buhaita de jale la munca. Nu se face!

‘I have loved you for the last time. Is it a video? Is it a video? Is it a video?’

Filmul asta vorbeste in tomuri despre sensibilitatea umana si despre valoarea pe care emotiile o au in devenirea noastra ca oameni. Ca oameni in adevaratul sens al cuvantului. Doamne, ce dor imi este de Marian! El, asemenea tatalui din film, avea acest dar nemaipomenit: sa vada in tine pana la coaste si mai departe. Sa ma simta si sa imi dea povete despre viata, iubire, moarte si altele.

De data asta i-am scris unei prietene. Cea cu care vorbisem initial despre film. Mi-a raspuns instant. I-am spus ca am vazut filmul si ca plang ca proasta. M-a ascultat tastand, in timp ce imi curgeau mucii pe tigara pe care in sfarsit o fumam pe balconul ud de ploaia asta de noiembrie. Ascultam Cinematic Orchestra. Ceva cu Home.

Tocmai ce imi postasem un story despre cum acasa imi e cel mai bine. Acasa in mine, era nota de subsol. Acasa in mine. Imi e cel mai bine. Si atunci cand imi e rau, imi e bine. Pentru ca binele nu poate exista fara rau. Iubirea nu poate exista fara durere. Ca asa e viata.

Iubirea fata de fi-meu nu poate exista fara dorul mistuitor pe care il simt in weekend-urile in care nu este langa mine. Iubirea fata de oamenii cu care aleg sa merg de mana pentru o bucata de vreme si de viata nu poate exista fara durerea futerii de meci.

Stiti fenomenul asta? Va este familiar? Cand se fute meciul? Ma scuzati, sunt prea triviala in exprimare? Sa fie oare ascendentul de vina sau doar naravul care mi-a fost dintotdeauna unul deschis. Ce e in gusa e si in capusa. Futerea de meci este de fapt, pentru mine, momentul maxim de realizare a faptului ca, heeeei, viata asta a mea, este in primul rand despre mine. Nu despre cel de langa mine. Eu traiesc pentru mine. Nu pentru tine. Oricare ai fi tu din multitudinea altilor de pe pamantul asta.

Imi place de tine. S-ar putea chiar sa imi dau voie sa te iubesc. Dar la fel de bine, atunci cand meciul se fute, I’m done. Nu te mai iubesc! Uite asa! Gata! Basta! Caput! Pentru ca aleg sa nu te mai iubesc! Pentru ca realizez ca ceea ce se desfasoara in fata mea este yet another car crash in care nu vreau sa fiu iar busita pentru ca nu am fost la volan. Pentru ca te-am lasat sa conduci masina vietii mele. Acceptand unele lucruri care erau nasoale pentru mine. Care ma faceau sa ma simt mica. Sau pur si simplu trecand cu vederea diferentele de crestere dintre noi.

Vazand binele din tine, atunci cand nici tu nu stiai ca e pe acolo. Vorba prietenei mele:

‘Fuckin’ stop doing that! Stii ca unii oameni sunt de cacat!’

Mwell, nu as merge atat de departe, ca nu degeaba m-am facut psiholog. Vad binele, si lumina, si posibilul din oameni.

Dar ceea ce imi propun este sa vad binele, lumina si posibilul din mine. Si restul o sa vina… daca e sa vina… Daca nu, or sa vina altele… Si asta imi va fi indeajuns. Voi fi fost recunoscatoare pentru tot.