Lupta nevăzută

Lupta nevăzută

Zilele astea mă tot gândesc la noi, oamenii. La cum suntem construiți. La ce ne modelează interiorul. La ce ne bucură și ce ne amărăște. La cât și cum putem duce. Și la până când putem duce. La un moment dat, ascultând o prelegere pe tema psihologiei evoluționiste, mi-a atras atenția o idee: noi oamenii, prin natura noastră, suntem ‘echipați’ biologic de la mama natură să facem față unui stres acut, nu cronic.

Adică putem gestiona eficient bine-mersi faptul că ne fugărește ursul în pădure, adică să fugim de ne sfârâie călcâiele până ajungem la adăpost și răsuflăm ușurați, dar nu avem cele trebuincioase în noi să fugim de urs o viață întreagă. Nu putem trăi acea stare de disperare, frică și panică, la acele intensități o viață întreagă. Ne macină. Ne mănâncă din interior spre exterior. Ne îmbolnănește. Ne omoară.

Și cumva tot noi oamenii, credem că putem, deși parcă intuiția și experiența ne-ar șopti mocnit: ‘Nu ai cum să cari toate astea în spinare și să iți fie bine!’, noi ne ambiționăm, poate și prin prisma nevoii de coerență și sens asupra propriei existențe.

O vorbă din bătrâni zice: ‘Dumnezeu nu iți dă mai mult decât poți duce!’, și vorba asta e menită să ne dea speranță că după vremuri tulburi vin și ceruri senine, dar să ne și pondereze din iureșul în care ne poate duce mintea. ‘Omul nu trebuie lăsat prea intr-ale lui’, zicea cineva. Trebuie scos de acolo. Zona de confort nu e confortabilă. E doar familiară.

O știm prea bine și cumva ne e bine în răul nostru, pentru că e răul cunoscut, nu un rău străin. Ne e frică de răul străin. Cu răul cunoscut avem o relație de lungă durată. Răul cunoscut e o adaptare care ne-a făcut atât de bine cândva, când totul era rău în jur, așa că nu putem și poate nici nu vrem să îi dăm drumul cu una cu două. Dar în condiții de pace și ceruri senine, acest rău cunoscut sapă adânc și ne face din oameni neoameni.

Fiecare își are lupta lui nevăzută. Cu răul lui familiar. Uneori în fiecare zi. Mai intens sau mai în surdină. Unele zile sunt bune, în vreme ce altele sunt nebune, lipsite de sens, de control, de speranță. Și în fiecare zi, fiecare dintre noi încearcă să facă mai bine pentru sine.

Uneori ne iese, alteori nu. Încercarea moarte n-are. Atunci când nu mai încerci… e greu. Devine din ce în ce mai greu… de dus. Obosești și vrei să renunți. Că e mult, și greu de dus și durează de ceea ce simți a fi o eternitate. Și uneori renunți cu gândul. Iar alteori iei o pauză de la tine. Pui răul la o parte, la loc sigur, unde nimic nu-i poate face rău, și te odihnești un pic. După odihnă lucrurile apar într-o nouă lumină. După odihnă poți vedea lumina fără să mijești ochii la ea, fără să te orbească.

Odihnește-te!

Ce poți face cu o problemă?

Ce poți face cu o problemă?

Zilele trecute, în timp ce făceam ultimele cumpărături de Paște, am dat peste o carte tare faină la Diverta, care se numește ‘Ce poți face cu o problemă?’ scrisă de Kobi Yamada, care este o carte atât pentru copii, cât și pentru oameni mari. Te pune pe gânduri serios legat de modul în care abordezi o problemă și o lași să pună stăpânire pe tine și de ideea că poți trata problema ca un prilej de învățare și de dobândire a unei noi înțelegeri asupra vieții.

On that note, recunosc că am o problemă și întrebarea mea e mai degrabă ‘Ce poate face o problemă cu tine?’ Mwell, foarte multe. Bogdan Ion, un om care stăpânește arta dialogului cu sens, și care mi-a fost și prof în facultate, spunea la un moment dat ceva cu grele înțelesuri, și anume că nu trebuie să ne atașăm foarte tare de propriile păreri pentru că riscăm să picăm în capcana în care nu mai vedem și alte puncte de vedere valide.

Recunosc că știrea cu Dalai Lama și puștiul hindi mi-a dat-o artistic în plex. Am un trigger imens pe lideri religioși și abuz asupra minorilor pentru ca am văzut o groază de exemple care s-au întâmplat atât în lumea vestică, cât și în cea estică, și care au fost transpuse în documentare, din care menționez: The Keepers, Waco, In the Name of God – A Holy Betrayal, Sins of Our Mother, Vatican Girl, The Family, Colonia Dignidad, Our Father, Wild Wild County și tot așa.

Acuma frati-meu, pentru că este cel puțin de analitic ca și mine, că dee, ne tragem din același vlăstar, mi-a ridicat la fileu un alt punct de vedere, văzând cât m-am aprins pe tema știrii legate de Dalai Lama și puștiul hindi și mi-a dat să văd acest clip:

Buuun. M-am uitat și l-am ascultat cu atenție pe domnul buddist tibetan care explică niște aspecte ale culturii tibetane, cât și lansează ipoteza conform căreia știrea a fost fabricată de către chinezi în proximitatea alegerii noului lama, care e din Mongolia. Cunoaștem modelul oricărei teorii ale conspirației, cât și faptul că chinezii sunt niște maeștrii ai propagandei și dezinformării, deci, se prea poate ca boții made in China să fi lucrat zi și noapte întru fabricarea acestei știri care să îl discrediteze pe Dalai Lama și să aducă ofensă tibetanilor de pretutindeni.

Domnul în cauză aduce ca argument faptul că Vestul nu înțelege Estul, când vine vorba de norme culturale și că vede sex acolo unde nu-i. Ceea ce pot spune eu, ca vestică triggeruită maxim de acel videoclip (atât în varianta lui editată, cât și needitată) este că combinația dintre lider religios și abuz sexual m-a stârnit până peste poate pentru ca se tot întâmplă, de la Est la Vest. E ceva acolo foarte nasol care le dă impresia unora dintre liderii spirituali și religioși că pot trata oamenii precum obiecte și că îi pot folosi pentru a își satisface pulsiunile sexuale reprimate de practica religioasă, sfârșind prin a face o combinație scabroasă între cele două. Între credință și sex.

Departe de mine de a fi o fină cunoscătoare a culturii tibetane sau a celei hindi. Am avut contact destul de mare cu cultura asiatică și m-au frapat o serie de diferențe culturale despre care am și scris o lucrare de psihologie, deci mă preocupă subiectul de ceva vreme.

Domnul care ne vorbește în clip pornește de la următoarea idee: cei doi exponenți, respectiv Dalai Lama și puștiul au înțeles că treaba cu limba e o glumă din folclorul tibetan și prin urmare nu e nici picior de îndoială că toată treaba ar fi abuz.

Io zic așa: cei doi exponenți nu provin din aceeași cultură. Dalai Lama e tibetan, puștiul e hindi. Cei doi nici măcar nu au aceeași limbă maternă și reușesc să comunice într-o engleză stângace, care o fi ea limba oficială în India, dar nu e atât de aproape de cultura hindi, precum limba hindi. Undeva la confluența dintre engleza puștiului și cea a lui Dalai Lama se întâmplă mesajul cu referință la vorba din bătrâni din zona Tibetului cu suck my tongue. Puștiul e hindi, nu tibetan. Oare o știi el vorba aia? Oare există o vorbă similară în folclorul hindi? Cert e că în clip se vede că se retrage din interacțiune. Nu elaborez mai mult pe tema asta pentru că e probabil să mi se activeze filtrul de profiling și să mă duc pe panta subiectivității vestice.

So, puștiul se retrage din interacțiune. Nu știm exact cum se simte. Ce emoție îi populează cutia toracică, dar știm că nu dorește treaba cu suck my tongue. Evident poate fi frică, sau surprindere, sau amuzament de genul Hei, știu că e o glumă (dacă înțelege referința implicită). Nu știm decât dacă îl întrebăm. Și nici dacă îl întrebăm nu cred că vom afla răspunsul autentic a ceea ce a simțit în acel moment pentru ca presiunea socială este atât de mare încât chiar dacă ar fi simțit ceva inconfortabil, nu ar spune ca să nu îl supere pe Dalai Lama, pe mama, pe tot neamul și pe școala pe care tocmai ce a absolvit-o.

În concluzie, accept că explicațiile videoclipului pot fi diverse în funcție de filtrul care se activează în fiecare dintre noi. Continui să mă gândesc la subiect și să mă duc pe analiza unor lucruri relativ obiective pentru a înțelege ce anume s-a întâmplat acolo. Sper ca Dalai Lama să nu fie un boșorog pedofil. Nu știu dacă e sau nu. Sper ca puștiul să fie ok și să nu rămână cu un gust amar după ce l-a venerat atâta vreme pe Dalai Lama. E nasol când oameni la care te uitai ca la niște zei, cad în mizeria umană.

Mă aștept ca organizațiile tibetane și hindi să investigheze acest incident și să aducă în lumină adevărul, pentru ca asta chiar e important pentru ei. Mă aștept de asemenea, ca toți oamenii care îl adoră pe Dalai Lama să nu lanseze amenințări cu moartea la adresa oamenilor care se întreabă A fost sau n-a fost?. E natural să o facem. Ideea e cum o facem. Eu încerc să mă așez și să o fac cu cap, după ce inițial am facut-o cu foarte multă emoție și foarte mult impuls.

Mantră funebră

Mantră funebră

Viața-i mult prea scurtă s-o trăiești în regret

Viața-i mult prea scurtă să-ți fixezi retina doar pe ce nu merge

Viața-i mult prea scurtă să alegi să te dai invariabil pe mut

Viața-i mult prea scurtă să nu iubești, să nu ierți și să nu te-ncrezi

Viața-i mult prea scurtă să nu visezi cu ochii deschiși la zări albastre

Viața-i mult prea scurtă să nu speri la un mâine mai blând după un azi greu

Viața-i mult prea scurtă să nu îți porți hainele cele mai bune când ieși la non-stop

Viața-i mult prea scurtă să nu îți ții aproape oamenii care te fac să fii tu

Viața-i mult prea scurtă să nu fugi cu banii de pâine până la lună și-napoi

Viața-i mult prea scurtă să nu faci lucrurile alea de care îți e frică, dar pe care ți le dorești atât de tare

Viața-i mult prea scurtă să nu îți dai frâu liber peniței atunci când cuvintele ți se rostogolesc pe limbă

Viața-i mult prea scurtă să nu dansezi de nebun cu căștile pe urechi pe piesa preferată

Viața-i mult prea scurtă să nu ai grijă de tine, și azi, și mâine, și tot timpul

Viața-i mult prea scurtă să nu te cruți pentru acel tu care ai fost ieri

Viața-i mult prea scurtă să nu trăiești momentul, oricare ar fi el, atunci când ți se întâmplă

Viața-i mult prea scurtă…

Viața-i mult prea…

Viața-i mult…

Viața-i…

Viața… nu-i…

 

Naufragii

Naufragii

 

Se făcea că ne-am trezit fără să ne mai vedem eroi

Și că nici prin jur nimic, nu ne mai făcea să dăm cu noroi

Se făcea că ne-aruncăm toate hainele adunate pe noi

Și la loc ne așezăm fără nicio vorbă luată-napoi

 

Se făcea că ne găsim, nesătui să ne privim iarăși goi

Se făcea că reușim să nu mai existe loc între noi

Și că parcă și părerile ne-ncăpeau în mai puține foi

Se făcea că astrele s-au dus iar în linie pentru noi

 

Se făcea că am aflat cum să punem timpul la adăpost

Și ne bucurăm de el, învățăm tot ce e bun, pe de rost

Se făcea că am citit toate cărțile din raft și-n sfârșit

Ne-am deprins să facem bărci de salvare și de iubit

 

Se făcea că ne găsim, nesătui să ne privim iarăși goi

Se făcea că reușim să nu mai existe loc între noi

Și că parcă și părerile ne-ncăpeau în mai puține foi

Se făcea că astrele s-au dus iar în linie pentru noi

Cum am devenit părinți…

Cum am devenit părinți…

Eram trecută de 41 de săptămâni. Dimi, pe atunci cu nume de cod Puricel, nu dorea neam să iasă. Se lăfăia în muuult lichid amniotic și din când în când mai sărea coarda cu cordonul ombilical, sfârșind prin a și-l înfășura în jurul gâtului.

Programarea la cezariană era făcută pentru luni, 14 martie. Eu îmi doream să nasc natural. Mă pregătisem. Știam cum să respir, cum să gestionez durerea, cum să mă mișc. Totul fusese notat, învățat și exersat. Mă pregătisem mai ceva ca pentru un examen. Examenul de intrare la facultatea de mame. Trebuie mai întâi să ai obiectul muncii și după aceea începi probele practice.

Viitorul tată mă păzea mai ceva ca pe sfintele moaște și îmi tot repeta că dacă e ceva, dacă simt ceva, chiar si noaptea, să îl trezesc. Puricelul începea zbânțuiala în fiecare seară când mă puneam în pat la somn. O ținea vreo oră în dans, după care somn și el în mama lui, care deja era mai rotundă ca soarele de pe cer.

Cochetam cu ideea de a-mi face un cocktail de declanșat travaliul, dar mă și gândeam la toate grozăviile, așa că am așteptam ceva. Tot căutam rețete pe internet, păreri și studii. Unele ziceau că mergi la sigur cu acea combinație cu gust oribil, altele ziceau că ceea ce se întâmplă e pur și simplu un caz extins de diaree, deci trebuie să stai pe acasă dacă intenționezi să îți faci asta tu cu mâna ta.

Vineri, mi-am făcut primul cocktail: ulei de ricin, unt de migdale, suc de caise. Am pus cantitățile în blender, le-am amestecat și le-am dat pe gât repejor cât să nu simt uleioșeala întregii combinații. După care am așteptat. Muuuult și bine. M-am dus la baie de câteva ori. Nimic spectaculos. Mi-am pus muzică și am început să dansez prin casă. Am făcut gimnastică. Și uite așa am ținut-o cam toată ziua de vineri. Mno… nada…

Sâmbătă am zis că îmi mai fac un cocktail, dar de data asta pun cantitate dublă de ulei de ricin. Zis și făcut. Bărbatul se uita cu luare-aminte la mine ca la un animal ciudat și încerca să nu mă contrazică văzând că am privirea aia nebună de femeie cu o misiune clară: să îl scoatem pe Puricel! So, ulei de ricin, unt de migdale, suc de caise. Dubla doi. Mai unsuros, mai dubios. Pus în blender. Amestecat. Dat pe gât. Așteptat. Stat. Mers. Fâțâit. Dansat. Făcut sport. Mers la baie. Urcat pe scări până la etajul 9. Puricelul rezista. Nimic… nada…

Vine seara. Resemnată cu faptul că luni voi merge la cezariană, mă pun în pat și mă culc. Bărbatul vigilent îmi zice din nou că dacă e ceva, să îl trezesc. Ora 22. Ne culcăm. Ora 22:30. Parcă simt ceva. O crampă. Deschid binișor un ochișor și îmi zic în gând:

‘Stai să vezi ce se întâmplă. N-are rost să trezești omul până nu știi sigur că sunt contracții și nu vreo crampă din mațele tale deja îmbălsămate cu cocktailul minune’.

23:30. Crampele păreau că persistă și se petrec la intervale regulate.

Bărbatul mă întreabă prin somn: ‘Iubita, ești ok?’.

N-apuc să zic decât: ‘Cred că…’ și se trezește brusc, se ridică în capul oaselor și îmi zice: ‘De ce nu m-ai trezit?’. Îi zic că nu știam sigur dacă-i crampă de căcare sau the real deal, așa că am așteptat cumințică o oră ca să mă dumiresc. Confirm. Nu e de căcare.

Nu știam dacă durerile sunt mari sau mici pentru că nu mai avusesem durerile facerii până atunci, dar părea că treaba devine serioasă. Omul a descărcat repede o aplicație de contorizare a contracțiilor și ne-am pus pe treabă. Eu moțăiam, el moțăia, uterul mi se contracta. Auuuuu… Dă-i cu respirația vânt de primăvară… Fu fuu fuuu… Mă mai plimbam prin casă tinându-mă cu mâinile de burtă. Omul după mine. Amândoi chiori de somn.

La un moment dat, în timp ce eram în mijlocul unei contracții aud: ‘Iubita, te superi dacă îți fac o poză cu Polaroidul?’. Deschid ochii din concentrare, mă uit la el și văd că se uita la mine ca la un miracol. Mă înduioșez și îi zic că da, să mă pozeze în toată spendoarea mea flaușată și nedormită. Am ținut-o așa cam până pe la 5 dimineața. Pisicile se plimbau pe lângă noi încercând să își dea seama ce-i cu vibe-ul ăla crepuscular prin casă.

‘Cine vine frate? Nu poate să intre direct pe ușă? Ah! Are altă ușă la care bate! Hmmm… Dubios!’

Contracții aveam. Apa încă nu mi se rupsese. Dilatație nu știu. La 5 am dat telefon la spital și le-am zis: ‘Păzea că venim!’. Mi-am făcut un bagaj cam mare zic eu acum în retrospectivă, dar am zis să am tot dosarul medical și schimburi și acte și și și…

Erau încă vremuri de COVID-19 așa că omul m-a însoțit doar până la poarta maternității, după care eu cu mine și cu bagajele… și cu fi-meu în burtă, am pornit la drum. E un sentiment tare apăsător să fii ușor într-o altă realitate și lumea să îți pună tot soiul de întrebări de la medicale, la logistice, la financiare, și tu să trebuiască să îți aduni cei doi neuroni care încă îți populează mințișoara, căci ceilalți sunt în burtă organizați în cohorte puse pe travaliu, și să dai niște răspunsuri coerente și să nu te repezi la gâturile personalului medical care, pe mood de duminică dimineața, o arde pă chill la cafeluță și mai bagă faze de genul:

‘Mișcă?

Acum? Nu…

De ce nu mișcă? E leneș? Să aducem monitorul să vedem ce se întâmplă.

A mișcat de dimineață înainte să venim la spital, dar nu mișcă tot timpul.

Mda, nu prea mișcă. Se întâmplă ceva.

Adică ce se întâmplă?

Trebuie să stați în pat conectată la monitor ca să monitorizăm ritmul cardiac al lui bebe și contracțiile. Nu aveți cine știe ce contracții și nici apa nu vi s-a rupt, doar membranele. Vă doare?

Da.

Tare?

Destul de.

Mda, nu aveți contracții foarte puternice’.

Și tot așa… Si țup în izolator până iese testul rapid COVID.. Și țup în sala de nașteri tot legată la monitor.

Vine o moașă:

‘Semnați aici, aici și aici că ați uitat.

N-am uitat. Nu vreau nici, nici, nici.

Păi și dacă o să fie cazul?

Dacă va fi cazul o să semnez atunci, nu înainte.

Bine, cum doriți dumneavoastră’.

Vine doctorul de gardă:

‘Foarte bine. Dilatație 2-3.

Doamna doctor, ca să mă dilat și să se miște lucrurile cu travaliul, nu ar trebui să mă mișc și eu prin cameră? E cam greu dacă sunt legată la monitor.

Da, da, sigur. Lăsați-o pe doamna să se miște.

Aș vrea și o minge de travaliu dacă se poate.

Da, sigur. Te rog ajut-o pe doamna’.

În camera alăturată o doamnă tocmai ce era pe ultima sută de metri cu expulzia. Eu cu o cască în urechi, dansând prin cameră, încercând să-l conving pe fi-meu să iasă. Când am auzit-o m-a bușit plânsul.

‘Hai că poți! Dă-i înainte cu tupeu! Totul o să fie bine! O să vină și doamna doctor (a mea) și o să vezi că totul o să fie bine’.

Mi se aduce prânzul de ‘diabetică’. Mănânc. E deja trecut de miezul zilei. Afară înnorat. Ferestrele dau în curtea unei case vecine foarte frumos aranjată. Apare doamna doctor. Pfiu! Ce ușurare să văd o față cunoscută și de încredere!

‘Buuuun, ia să vedem. Dilatație mică. Contracții mici. Va trebui să vă rup apa, doamna Botez.

Sigur. Facem.’

Aduce o rangă și o bagă, o întoarce, se aude un crac, simt o durere suprapusă peste cele deja existente și simt cum curge ceva cald din mine.

‘Doamna Botez, lichidul amniotic e verde ca piureul de mazăre.’

Mă activez. Intru pe pilot automat.

‘Ok, intrăm în cezariană atunci!

Da, nu aș vrea să mai așteptăm pentru că s-ar putea să-i creăm disconfort fătului.

Da, sigur. Intrăm în cezariana.

În regulă mă duc să anunț pregătirea sălii de operație.’

Vine o asistentă și mă pregătește. Timpul trece, dar cine îl mai bagă în seamă. Trebuie să îl scoatem pe Puricel cât mai repede. Ajung în sala de operații într-un cărucior cu rotile. Mă așez pe masă și anestezistul îmi face instructajul pentru epidurală. Stau nemișcată. Personalul medical se pregătește. E un vibe așa bun în cameră. De la asistente la medici, toată lumea vorbește despre mărunțișuri care mă fac să mă simt în largul meu, ca la cineva în vizită.

Începe operația. Sub brâu nu simt nimic. Inima îmi bate ca nebuna. ‘Calmate mujer! Respiră!’ Respir! Tremur ca varga, dar nu mă pot opri. Simt ca și cum cineva umblă în mine, dar fără să simt durerea. Simt cum mi se taie straturi ca să ajungă la fi-meu. Îl scot. Doamna doctor zice:

‘Doamna Botez, aveți un băiețel sănătos și frumos!’. Îl aud plângând. Îmi dau lacrimile instant. Îl duc să îl curețe și mi-l aduc și mi-l lipesc de obraz. ‘Iubitul lui mami. Puiul meu drag. Bine ai venit!’ Îl pup. Îl iau să îl ducă la neonato ca să îl consulte.

Eu rămân să mă coasă. Tremur în continuare. Ce se întâmplă e suprarealist!

Duminică, 13 martie, 15:55, scor Apgar 9 – Dimitrie-Constantin Botez. Puricelul nostru s-a născut! Doamne ce emoție! Suntem părinți!

După finalizarea operației sunt dusă la ATI, iar doamna doctor îl sună pe bărbat: ‘Domnule Botez, aveți un băiețel sănătos și frumos! Soția dvs. este bine!’.

Sunt amorțită. Vreau să mi-l aducă! Trebuie să elimin lohiile. Vin asistente și mă toaletează. Mă apasă pe burtă. Măiculițăăăăă! Auuuuu! În salon două mame vorbesc despre alăptare, mameloane de silicon și efecte secundare ale operației de cezariană. Îl aduc. ‘Iubitul meeeeeu!’ Mi-l pun la sân. Încerc să-l mufez. El e semi-adormit, iar eu amorțită și cu dureri. Stăm un pic îmreună. Mi se spune că am sfârcuri bune și sigur o să îmi fie ușor să alăptez. Îl iau. Mai stau. Mai moțăi.

Vorbesc cu bărbatul pe Whattsapp. Orele trec. Mă transferă în salon. Îmi aleg patul de la geam. Colega mea de salon nu a venit încă. Îmi aștept puiul. Le zic asistentelor să nu îi dea formulă, pentru că vreau să îl alăptez. Începe un dans, care probabil e normal, dar care mie mi se pare halucinant, în care mi se sugerează că copilul fie se va îmbolnăvi, fie o să îi fie foarte foame dacă nu i se dă formulă pentru că eu nu am lapte destul pentru el. Insist să mi-l aducă. Mi-l aduc. Încerc să-l mufez. E somnolent. Nu mi se spune că are o formă ușoară de icter și de aia preferă să doarmnă decât să mănânce. Nu e galben la piele, și nu îmi dau seama că are icter. Încerc. Reușesc și nu prea.

‘Bine mami! Vi-l mai aducem când e ora de masă, bine?

Da, vă rog.

Odihniți-vă mami!

Aș vrea să mi-l aduceți cât mai des.

Putem să-l lăsăm în salon cu dvs., dar după ce i se fac analizele de rutină, bine mami?

Bine.’

Cele trei zile pe care le-am petrecut în spital au fost intense. Vorbeam pe Whattsapp cu oameni dragi care mă felicitau și eu încercam să fiu coerentă și să le mulțumesc, dar cumva mi se părea că îmi scapă ceva. Mama mă iubea de la distanță și mă tot întreba cum mă simt.

Mintea îmi era într-o ceață deasă. Mă durea tot, dar mă tot mișcam pe holurile maternității ca să mă desțelenesc. Colega mea de salon, tot văzându-mă în picioare, mă întreabă la un moment dat: ‘Dar pe tine nu te doare?’ Îi răspund că normal că mă doare, dar trebuie să mă mișc ca să mă pot recupera cât mai repede, ceea ce îi sugerez și ei.

Mă știa tot palierul. Doamna cu bentița cu urechi de pisică sclipicioase. Practic așa m-a tot văzut fi-meu. Mamma cat. Acum când îmi mai pun bentița cu pricina face o față tare amuzantă, parcă zicându-mi: ‘Heeeeei! Știu bentița astaaaa! Pe asta o aveai în spital când abia te puteam vedea. Vedeam ceva care îți strălucea pe cap. Urechile de pisică cu paiete eraaaau!’

Vizita lui Răzvan a fost de pe altă lume. Mi-era așa un dor și abia așteptam să le fac cunoștință băieților. A apărut a doua zi după-amiază, cu programare făcută în prealabil și preluat de la poarta maternității de o asistentă, îmbrăcat cu hanoracul cu ‘Departamentul de Pankăreală’ și un mare buchet de flori pe care l-am pus în carafa pentru apă pe care o aveam pe noptieră.

L-a văzut și i-au dat lacrimile. Mi-a șoptit duios: ‘Ce mic e! Cum să îl țin?’ I-am arătat și s-au procopsit unul în brațele celuilalt. A fost dragoste la prima vedere. L-a luat de mânuță și l-a mângâiat. Ne-am îmbrățișat toți trei. Eram trei acum. Trei oameni și două pisici.

Vizita trebuia să dureze 20 de minute. Fusese instruit să coboare el când îi expira timpul. N-a făcut-o. Dacă ar fi fost după el s-ar fi ascuns și ar fi rămas cu noi până la externare. După 30 de minute apare o asistentă și cu o privire și un ton dojenitoare zice: ‘Ați depășit timpul cu mult! Trebuie să plecați!’ Ne pupăm, ne luăm în brațe și pleacă.

Mă sună după câteva minute și îmi zice: ‘Uită-te pe geam!’ Era în fața geamului camerei mele și îmi făcea cu mâna în timp ce zâmbea cu gura până la urechi. I-am zâmbit tot cu gura până la urechi și i-am făcut cu mâna.

COVID-ul ne-a dat niște stări foarte nasoale de la frica imensă că o să fac COVID pe ultima sută de metri și nu o să îl pot ține pe Dimi în brațe din prima clipă, până la sentimentul de singurătate și izolare din rezerva de spital pentru că, deși abia se ridicaseră restricțiile, maternitatea păstra un protocol strict care implica o vizită scurtă doar din partea tatălui copilului.

Am fugit noi de COVID, dar până la urmă tot ne-a ajuns din urmă și ne-a prins pe toți trei, dar asta e altă poveste.

Timpul petrecut cu Dimi în spital a fost spectaculos. Mă uitam la el și nu îmi venea să cred că născusem. Că îl aveam lângă mine. Încercam să îl alăptez. Habar n-aveam dacă e bine ce fac, dar continuam. Am început să îi schimb scutecele și am nimerit și primul caca, fără să îmi dau seama. Era mult și negru și eu mă tot gândeam: ‘Oare bebelușii fac chiar atât de mult caca?!’

În prima noapte împreună mi-am pornit lanterna de la telefon și am pus-o cumva într-o laterală difuz, ca să îl pot vedea. Am dormit cu mâna pe el și din când în când mă apropiam de el să văd dacă respiră. Respira. Respiram și eu ușurată și mă culcam la loc.

În a doua noapte îi borfăia ceva în burtică și a plâns graaaaav. După ce i-am făcut masaj la burtică, i-am ridicat picioarele la piept și l-am legănat și plimbat prin rezervă am sunat la neonato să cer ajutor:

‘Da, mami! Ce este?

Plânge foarte tare și nu știu ce să îi fac.

Așa sunt bebelușii mami, mai plâng.

Știu, dar pare că îl doare burtica.

Păi dă-i niște Espumisan.

Eu?! Nu știu cum și cât să îi dau.

Credeți că poate veni cineva să mă ajute?

Da mami. O să vină cineva.’

Pe timp de zi rezerva era ca un carusel în care se tot urcau oameni care sfârșeau prin a ne învârti mințile și mie și celeilalte proaspete mămici de lângă mine. Tone de informații pe care creierele noastre hormonate le interceptau și încercau să le dea mai departe sau să le așeze cu sens și să acționeze în consecință. Consultant de alăptare. Psiholog. Neonatolog. Ginecolog. Asistente. Doamna de la facturare. Toată lumea voia să ne explice câte ceva.

Hai că s-a făcut și miercuri și mă pregăteam de externare. Eram atât de nerăbdătoare încât așteptam pe marginea patului să primesc telefon de la recepție că actele sunt gata, ca să îl pot suna pe Răzvan să vină să ne ia. Mă uitam pe geam și tot vedeam mămici cu bebei și tătici care plecau pe ușa maternității.

Hai că o să ne vină și nouă rândul. Îmi place punctualitatea așa că atunci când am văzut că se face 3 P.M. și încă nu se întâmplă nimic, am început să fac treișpe-paișpe prin rezervă. Am sfârșit prin a îmi face duș pe repede înainte într-o baie minusculă în care m-am și îmbrăcat cu hainele mele de om și mi-am îndesat bocancii desfăcuți la șireturi în picioarele încă umflate.

Aveam în continuare bagajul mare cu care venisem, la care se adăuga și fi-meu pe care trebuia să îl pun în scaunul de mașină pe care îl adusese Răzvan, care mă aștepta la recepție în timp ce achita nota de plată. Ceața din mintea mea era în continuare atât de deasă încât m-am uitat la scoică ca curca-n lemne și am început să mă agit că nu știu să îl pun în ea, așa că eu am luat bebelușul și infirmiera care venise să mă ia în sfârșit bagajul și scoica.

După o așteptare lungă în hol, externarea s-a finalizat. Am intrat în mașină și mă aștepta un cappucino și o felie de kisch de la Mad Goat. M-am uitat la el în oglinda retrovizoare și l-am iubit din priviri. Dimi era în siguranță în scaunul lui de mașină cu o geacă foarte mare peste el ca să-i țină de cald, căci jumătatea lui martie continua să fie friguroasă.

Când am intrat pe ușa casei am răsuflat ușurată. ‘În sfârșit acasă! Doamne ce bine e!’ Pisicile ne-au întâmpinat curioase. L-au mirosit pe Dimi care dormita după care s-au retras să delibereze dacă îl iubesc mult sau foarte mult. Bărbatul m-a purtat prin toate camerele casei să îmi arate ce pregătise. Pregătise tot pentru că am vrut să așteptăm până se naște Dimi ca să montam pat, măsuță de schimbat și toate celelalte.

Fiecare camera avea flori. Montase și o bibliotecă în sufragerie. Cumpărase prăjituri low-carb și mâncare. Fusese și îl declarase întocmai cum discutasem: Dimitrie-Constantin Botez. Cu cratimă! Făcuse cumpărături de la scutece pentru bebe până la scutece pentru mă-sa lu’ bebe.

Acum, eram cu toții acasă! Ne-am așezat pe canapea și am făcut o poză care vorbește de la sine despre cum ne simțeam.

Asta este povestea nașterii tale, dragul nostru drag!

La mulți ani, Dimi! Mami și tati te iubesc până la cer, soarele rotund ca un cerc și steluțele strălucitoare! Îți mulțumim că ne-ai ales!