Reflectii matinale

Reflectii matinale
 

Ce propune Maya Angelou e un exercitiu de vointa de olimpiada.

Caci gandurile nu ne sunt niciodata potolite. Ele se amesteca in iuresul zilei, se amplifica in oboseala care se insinueaza treptat inca de la primele clipiri ale diminetii si ne dinamiteaza creierii in amurg cand defensele ne cad precum chilotii aia care au ramas fara elastic.

Viata se traieste tare fain cand esti odihnit. Dar cand esti obosit, risti sa faci accident. Nu mai esti atent la ce este in jurul tau, ci mai degraba la ce e in tine si uite asa vine o pala de realitate si te izbeste frontal cat sa te scoata din tine.

Asa ca asemenea unui sofer care a condus 20h si decide ca daca nu trage masina pe dreapta sa doarma un pic, cu siguranta va face un accident mortal, asa si omul trebuie sa fie atent la sine si la cele 20h de carmit prin viata care trebuie sa fie recompensate cu somn.

Fara vorbe, fara discutii, fara reflectii, fara ganduri, caci toate gandurile venite in oboseala sunt precum hienele care abia asteapta sa se infrupte din hoiturile zilei. The remains of the day, gen.

Asa ca hai sa ne odihnim inainte sa pocnim. Iar cand om face ochi si ne-om uita indarat, s-o facem cu compasiune… pentru noi cei de atunci, pentru modul in care ne traiam bucuriile si durerile si pentru cei dragi noua care ne erau alaturi.

Cat despre viitor, speranta si rugaciunea in sensul sau cel mai laic sa ne ghideze calea. Sa fie cu gand bun si tihnit in confortul unei minti odihnite si al unui suflet usurat.

Prezentul este despre recunostinta. Si iaca ca sunt recunoscatoare ca sed invesmantata in halat si ciorapi flausati in varful patului, cu cafeaua langa in timp ce in sufragerie omul meu hraneste puiul nostru de om si converseaza asa ca de dimineata, iar pisicile motaie in briza de sfarsit de aprilie.

Acesta nu a fost un fragment din emisiunea ‘Reflectii rutiere’ de Virgil Vochina, chiar daca s-a folosit in mod accentuat o metafora rutiera pentru ce ni se intampla noua prin viata.

Hai să vorbim ca între oameni mari!

Hai să vorbim ca între oameni mari!

Bun! De câteva zile mă preocupă mai multe subiecte care țin evident de meseria mea, cât și de arii profesionale conexe. Și simt că este de responsabilitatea mea, ca psihoterapeut, să subliniez niște lucruri care mie mi se par esențiale atunci când vine vorba de practicarea acestei meserii într-o manieră corectă, legală și asumată.

Înainte de toate, în caz că se îndoia cineva, psihoterapeuții sunt oameni. Vii. Făcuți din carne, oase și greșeli. Până și cei mai experimentați profesioniști dau cu bâta în baltă în cadrul terapeutic în relație cu un client. Da, sunt psihoterapeut din ăla care se referă la omul din fața lui ca la un client, nu pacient. Pacientul este definit ca o persoană bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta. Clientul este definit ca persoană care cumpără (regulat) de la un magazin, consumă ceva într-un local public etc., considerată în raport cu persoana sau întreprinderea de la care cumpără sau consumă. Capisci? Clienți, nu pacienți.

Acuma, partea cu greșitul e firească, fără doar și poate. Partea cu reparatul greșelii, sau al învățăturii care ar trebui să survină în urma unei dude, a unui fail, a unui fuck-up, a unei faceri de oaie, e un pic mai delicată. Regula numărul unu când vrei să repari o greșeală este să admiți că ai greșit. Sus și tare, cu cu vorbe, în discuție cu cineva relevant.

Când vine vorba de psihoterapie, cel mai întâlnit parcurs e să vorbești cu un coleg de breaslă în ceea ce se numește intervizare. Adică e un fel de ‘Show me yours, I’ll show you mine’. Cadrul discuției este unul confidențial. Scopul discuției este ca fiecare dintre terapeuții care participă la ea să contribuie cu perspective noi la cazurile colegilor, care să îi ajute pe aceștia din urmă să se dezpotmolească și să continue procesul terapeutic cu respectivul client într-o direcție cu sens și într-o manieră corectă profesional. Intervizarea este darul lui Dumnezeu pentru psihoterapeuți, oameni buni! Pentru că realitatea se construiește în conversație și minte se deblochează și lucrează eficient alternând momentele de reflecție și analiză individuale cu cele de dezbatere și analiză de grup.

Hai că e bine până aici! Un alt dar al lui Dumnezeu pentru psihoterapeuți (ăia care nu se cred Dumnezeu, firește) este cel al supervizării profesionale. Dacă intervizarea se face de la egal la egal amical, cu colegi de breaslă care au mai mult sau mai puțin aceeași experiență (aka vechime în profesie) și treaptă profesională ca tine, supervizarea se face cu un terapeut mai șmecher, mai bâtrân, mai umblat prin meandrele psihicului uman și prin urmare mai înțelept și fâșneț în desțelenirea cazurilor care par niște gheme încurcate rău.

Supervizarea este absolut necesară pentru evoluția profesională a oricărui psihoterapeut, indiferent de vârstă, experiență sau școală terapeutică. Îi musai să facem supervizare! Dacă simți cumva că nu ai avea nevoie de supervizare, înseamnă că nu lucrezi cum trebuie nici cu tine ca psihoterapeut, nici cu clientul din fața ta. Este imposibil să ai 30 de clienți și din ăștia 30, nici unul să nu te pună pe gânduri, să nu te provoace, să nu îți apese butoanele alea umane pe care le avem cu toții. Dacă simți că nu se întâmplă asta, înseamnă că ceva e off în practica ta. Că nu te conectezi autentic în procesul terapeutic și prin urmare că nu îl ajuți cum trebuie pe omul din fața ta.

Practic psihoterapie de 16 ani. În anii ăștia am trăit mult și intens în cabinet, în ședințele de psihoterapie, cât și în momentele de documentare, analiză și reflecție asupra cazurilor. Dar mai cu seamă în momentele de blocaj în care m-am dus în intervizare și supervizare și am zis cu voce tare: ‘Habar n-am ce să fac mai departe cu cazul ăsta!’.

Psihoterapia nu e pentru oricine, fiind o profesie vocațională. E grea în draci, dar atât de frumoasă. Dar ca orice profesie, își are limitele sale, și prin urmare orice psihoterapeut ar trebui să aibă în vedere că nu le poate face pe toate. Că există limite de competență. Și că dacă le depășește, intră în zona în care cel mai probabil va face mai mult rău decât bine clienților săi.

Recapitulăm concepte-cheie: psihoterapie, intervizare, supervizare, limită de competență. Să continuăm… În limba engleză sunt trei cuvinte care mie îmi plac foarte tare, și anume: responsibility, accountability și liability. Traduse în limba română ele se situează sub umbrela responsabilității, dar cumva mi se pare că ele sunt niște aspecte de sine stătătoare.

Responsabil în sens general / Responsible = a avea o obligație de a face ceva, sau a avea control asupra sau grijă de cineva, ca parte din rol sau profesie / having an obligation to do something, or having control over or care for someone, as part of one’s job or role.

Responsabil din punct de vedere moral / Accountable = obligat să sau de la care se așteaptă să își justifice acțiunile sau deciziile / required or expected to justify actions or decisions.

Responsabil din punct de vedere legal / Liable = responsabil în fața legii; răspunzător din punct de vedere legal / responsible by law; legally answerable.

V-am pierdut pe drum? Am intrat în prea multe detalii? Nu văd oare pădurea, că-s ocupată cu bucăților de scoarță de pe copaci? Ce legătură au toate astea cu psihoterapia? Oare ce legătură or avea?

Păi haideți să vă dau o idee. Succesul psihoterapiei este un subiect greu dezbătut în forurile de profil, iar modalitatea în care poți cuantifica într-un mod corect acest lucru este un bau-bau pentru mulți terapeuți care nu vor să se piardă în aspecte pe care le consideră birocratice și sterile.

Mno, numai că nu-i chiar așa. Tu ca profesionist, trebuie să te îngrijești și de această treabă, chiar dacă nu îți pare atât de interesantă ca practica în sine. Cineva trebuie să ducă gunoiul și tu ești cineva. Do you get my point? În plus, tema succesului unui proces terapeutic poate deveni atât de complicată dacă vorbim de terapie pe termen mediu și/sau lung pentru că tu începi să lucrezi cu omul la atingerea unui obiectiv simplu și cinstit și te trezești că îl atingi pe dânsul, obiectivul, but in the process, s-au mai deschis alte teme pe care parcă n-ar fi frumos și nici sănătos să le lași atârnate spunând: ‘Gata, Gigel, noi ne-am terminat cu succes treaba. Îți poți gestiona eficient anxietatea de performanță. Mă rog, acum am descoperit că ai și o agorafobie frumi, dar aia nu e treaba mea. Nu pentru asta m-ai contactat. Ia-ți-o în cârcă și p’-aci ți-e drumul!’.

So, e complicată treaba, și de aceea trebuie să vorbești cu omul din fața ta pentru a vedea care este direcția în care își dorește să meargă. Adică dacă Gigel zice că e mulțumit că și-a atins obiectivul cu anxietatea de performanță și că nu vrea să lucreze la agorafobie, este fix libertatea lui, iar decizia de a finaliza terapia îi aparține. Cum bine zicea un psihoterapeut șmecher, înțelept și fâșneț: ‘Nu poți urca o babă în tramvai cu forța din dorința de a o ajuta să ajungă acasă. Dacă ea nu vrea, nu vrea.’

Pâș-pâș ne apropiem de ce doare… Unul dintre punctele de cotitură în practica unui psihoterapeut este atunci când un client cu care a lucrat se sinucide. E echivalentul morții unui pacient pentru medici. Doare ca la balamucul lui Noe și declanșează în tine ca practician și om o tornadă de emoții și trăiri care pot include, dar nu se limitează la: furie, frică, rușine, disperare, agonie, durere, deznădejde, neputință, somatizări, insomnii, coșmaruri, PTSD and so fuckin’ on.

E lesne de înțeles de ce îi musai să mergi în supervizare profesională când ai un eveniment de genul, cu atât mai mult cu cât, dacă ești om mare la casa ta și ai dări de plătit, nu îți poți permite luxul să nu mai lucrezi fo câteva luni ca să te regrupezi emoțional. Nu mămică, în psihoterapie nu e așa. Trebuie să încerci să fii bine cu tine, ca să nu faci rău ăluia din fața ta. Este cam atât de simplu.

Dacă ai o experiență de genul și preferi să ventilezi către cunoscuți sau necunoscuți despre răul care te apasă cu nume, prenume, CNP, grupă sanguină, adresă, mama, tata, etc., în loc să mergi în supervizare te apropii periculos de mult de ceea ce se numește malpraxis. Nu e ok să vorbești despre clienți în spațiul public, fără să păstrezi confidențialitatea. Nu numai că nu e ok, nu e deontologic! Fie ei vii sau morți, trecuți, prezenți sau viitori! Mă înțelegeți? Not ok!

Singura situație în care ai obligația legală să furnizezi date amănunțite despre un caz este atunci când îți cer autoritățile acest lucru în mod întemeiat. Și asta nu verifici tu singur, gen dacă e întemeiată sau nu solicitarea lor, ci angajezi un avocat, apropo de limita de competență. Și avocatul te consiliază în situația asta.

Nu există o relație directă de cauzalitate între suicidul unui client și eșecul procesului terapeutic, dar evident că nu-i nici un succes psihoterapeutic. Sună cretin rău, dar hai să mai explic un pic. Adică tu poți să ai cel mai bun proces terapeutic cu clientul respectiv, pe un anumit obiectiv, după care omului să îi reapară niște teme de viață care nu îi dau pace și care să îl ducă în direcția suicidului.

Atâta timp cât vorbim de oameni majori cu discernământ, decizia le aparține în totalitate. Decizia de a face sau nu terapie, de a recontacta terapeutul pentru continuarea terapiei, de a stopa terapia, de a schimba terapeutul, de a trăi… sau de a muri.

Responsabilițățile terapeutului sunt de a merge în supervizare cu cazul respectiv, de a face terapie pentru a gestiona eficient procesul de doliu în raport cu clientul respectiv și de a furniza date despre caz autorităților dacă este cazul. Da, terapeuții trebuie să își asume responsabilitatea în situația în care un client se sinucide. În acest fel…

 

Lupta nevăzută

Lupta nevăzută

Zilele astea mă tot gândesc la noi, oamenii. La cum suntem construiți. La ce ne modelează interiorul. La ce ne bucură și ce ne amărăște. La cât și cum putem duce. Și la până când putem duce. La un moment dat, ascultând o prelegere pe tema psihologiei evoluționiste, mi-a atras atenția o idee: noi oamenii, prin natura noastră, suntem ‘echipați’ biologic de la mama natură să facem față unui stres acut, nu cronic.

Adică putem gestiona eficient bine-mersi faptul că ne fugărește ursul în pădure, adică să fugim de ne sfârâie călcâiele până ajungem la adăpost și răsuflăm ușurați, dar nu avem cele trebuincioase în noi să fugim de urs o viață întreagă. Nu putem trăi acea stare de disperare, frică și panică, la acele intensități o viață întreagă. Ne macină. Ne mănâncă din interior spre exterior. Ne îmbolnănește. Ne omoară.

Și cumva tot noi oamenii, credem că putem, deși parcă intuiția și experiența ne-ar șopti mocnit: ‘Nu ai cum să cari toate astea în spinare și să iți fie bine!’, noi ne ambiționăm, poate și prin prisma nevoii de coerență și sens asupra propriei existențe.

O vorbă din bătrâni zice: ‘Dumnezeu nu iți dă mai mult decât poți duce!’, și vorba asta e menită să ne dea speranță că după vremuri tulburi vin și ceruri senine, dar să ne și pondereze din iureșul în care ne poate duce mintea. ‘Omul nu trebuie lăsat prea intr-ale lui’, zicea cineva. Trebuie scos de acolo. Zona de confort nu e confortabilă. E doar familiară.

O știm prea bine și cumva ne e bine în răul nostru, pentru că e răul cunoscut, nu un rău străin. Ne e frică de răul străin. Cu răul cunoscut avem o relație de lungă durată. Răul cunoscut e o adaptare care ne-a făcut atât de bine cândva, când totul era rău în jur, așa că nu putem și poate nici nu vrem să îi dăm drumul cu una cu două. Dar în condiții de pace și ceruri senine, acest rău cunoscut sapă adânc și ne face din oameni neoameni.

Fiecare își are lupta lui nevăzută. Cu răul lui familiar. Uneori în fiecare zi. Mai intens sau mai în surdină. Unele zile sunt bune, în vreme ce altele sunt nebune, lipsite de sens, de control, de speranță. Și în fiecare zi, fiecare dintre noi încearcă să facă mai bine pentru sine.

Uneori ne iese, alteori nu. Încercarea moarte n-are. Atunci când nu mai încerci… e greu. Devine din ce în ce mai greu… de dus. Obosești și vrei să renunți. Că e mult, și greu de dus și durează de ceea ce simți a fi o eternitate. Și uneori renunți cu gândul. Iar alteori iei o pauză de la tine. Pui răul la o parte, la loc sigur, unde nimic nu-i poate face rău, și te odihnești un pic. După odihnă lucrurile apar într-o nouă lumină. După odihnă poți vedea lumina fără să mijești ochii la ea, fără să te orbească.

Odihnește-te!

Ce poți face cu o problemă?

Ce poți face cu o problemă?

Zilele trecute, în timp ce făceam ultimele cumpărături de Paște, am dat peste o carte tare faină la Diverta, care se numește ‘Ce poți face cu o problemă?’ scrisă de Kobi Yamada, care este o carte atât pentru copii, cât și pentru oameni mari. Te pune pe gânduri serios legat de modul în care abordezi o problemă și o lași să pună stăpânire pe tine și de ideea că poți trata problema ca un prilej de învățare și de dobândire a unei noi înțelegeri asupra vieții.

On that note, recunosc că am o problemă și întrebarea mea e mai degrabă ‘Ce poate face o problemă cu tine?’ Mwell, foarte multe. Bogdan Ion, un om care stăpânește arta dialogului cu sens, și care mi-a fost și prof în facultate, spunea la un moment dat ceva cu grele înțelesuri, și anume că nu trebuie să ne atașăm foarte tare de propriile păreri pentru că riscăm să picăm în capcana în care nu mai vedem și alte puncte de vedere valide.

Recunosc că știrea cu Dalai Lama și puștiul hindi mi-a dat-o artistic în plex. Am un trigger imens pe lideri religioși și abuz asupra minorilor pentru ca am văzut o groază de exemple care s-au întâmplat atât în lumea vestică, cât și în cea estică, și care au fost transpuse în documentare, din care menționez: The Keepers, Waco, In the Name of God – A Holy Betrayal, Sins of Our Mother, Vatican Girl, The Family, Colonia Dignidad, Our Father, Wild Wild County și tot așa.

Acuma frati-meu, pentru că este cel puțin de analitic ca și mine, că dee, ne tragem din același vlăstar, mi-a ridicat la fileu un alt punct de vedere, văzând cât m-am aprins pe tema știrii legate de Dalai Lama și puștiul hindi și mi-a dat să văd acest clip:

Buuun. M-am uitat și l-am ascultat cu atenție pe domnul buddist tibetan care explică niște aspecte ale culturii tibetane, cât și lansează ipoteza conform căreia știrea a fost fabricată de către chinezi în proximitatea alegerii noului lama, care e din Mongolia. Cunoaștem modelul oricărei teorii ale conspirației, cât și faptul că chinezii sunt niște maeștrii ai propagandei și dezinformării, deci, se prea poate ca boții made in China să fi lucrat zi și noapte întru fabricarea acestei știri care să îl discrediteze pe Dalai Lama și să aducă ofensă tibetanilor de pretutindeni.

Domnul în cauză aduce ca argument faptul că Vestul nu înțelege Estul, când vine vorba de norme culturale și că vede sex acolo unde nu-i. Ceea ce pot spune eu, ca vestică triggeruită maxim de acel videoclip (atât în varianta lui editată, cât și needitată) este că combinația dintre lider religios și abuz sexual m-a stârnit până peste poate pentru ca se tot întâmplă, de la Est la Vest. E ceva acolo foarte nasol care le dă impresia unora dintre liderii spirituali și religioși că pot trata oamenii precum obiecte și că îi pot folosi pentru a își satisface pulsiunile sexuale reprimate de practica religioasă, sfârșind prin a face o combinație scabroasă între cele două. Între credință și sex.

Departe de mine de a fi o fină cunoscătoare a culturii tibetane sau a celei hindi. Am avut contact destul de mare cu cultura asiatică și m-au frapat o serie de diferențe culturale despre care am și scris o lucrare de psihologie, deci mă preocupă subiectul de ceva vreme.

Domnul care ne vorbește în clip pornește de la următoarea idee: cei doi exponenți, respectiv Dalai Lama și puștiul au înțeles că treaba cu limba e o glumă din folclorul tibetan și prin urmare nu e nici picior de îndoială că toată treaba ar fi abuz.

Io zic așa: cei doi exponenți nu provin din aceeași cultură. Dalai Lama e tibetan, puștiul e hindi. Cei doi nici măcar nu au aceeași limbă maternă și reușesc să comunice într-o engleză stângace, care o fi ea limba oficială în India, dar nu e atât de aproape de cultura hindi, precum limba hindi. Undeva la confluența dintre engleza puștiului și cea a lui Dalai Lama se întâmplă mesajul cu referință la vorba din bătrâni din zona Tibetului cu suck my tongue. Puștiul e hindi, nu tibetan. Oare o știi el vorba aia? Oare există o vorbă similară în folclorul hindi? Cert e că în clip se vede că se retrage din interacțiune. Nu elaborez mai mult pe tema asta pentru că e probabil să mi se activeze filtrul de profiling și să mă duc pe panta subiectivității vestice.

So, puștiul se retrage din interacțiune. Nu știm exact cum se simte. Ce emoție îi populează cutia toracică, dar știm că nu dorește treaba cu suck my tongue. Evident poate fi frică, sau surprindere, sau amuzament de genul Hei, știu că e o glumă (dacă înțelege referința implicită). Nu știm decât dacă îl întrebăm. Și nici dacă îl întrebăm nu cred că vom afla răspunsul autentic a ceea ce a simțit în acel moment pentru ca presiunea socială este atât de mare încât chiar dacă ar fi simțit ceva inconfortabil, nu ar spune ca să nu îl supere pe Dalai Lama, pe mama, pe tot neamul și pe școala pe care tocmai ce a absolvit-o.

În concluzie, accept că explicațiile videoclipului pot fi diverse în funcție de filtrul care se activează în fiecare dintre noi. Continui să mă gândesc la subiect și să mă duc pe analiza unor lucruri relativ obiective pentru a înțelege ce anume s-a întâmplat acolo. Sper ca Dalai Lama să nu fie un boșorog pedofil. Nu știu dacă e sau nu. Sper ca puștiul să fie ok și să nu rămână cu un gust amar după ce l-a venerat atâta vreme pe Dalai Lama. E nasol când oameni la care te uitai ca la niște zei, cad în mizeria umană.

Mă aștept ca organizațiile tibetane și hindi să investigheze acest incident și să aducă în lumină adevărul, pentru ca asta chiar e important pentru ei. Mă aștept de asemenea, ca toți oamenii care îl adoră pe Dalai Lama să nu lanseze amenințări cu moartea la adresa oamenilor care se întreabă A fost sau n-a fost?. E natural să o facem. Ideea e cum o facem. Eu încerc să mă așez și să o fac cu cap, după ce inițial am facut-o cu foarte multă emoție și foarte mult impuls.

Mantră funebră

Mantră funebră

Viața-i mult prea scurtă s-o trăiești în regret

Viața-i mult prea scurtă să-ți fixezi retina doar pe ce nu merge

Viața-i mult prea scurtă să alegi să te dai invariabil pe mut

Viața-i mult prea scurtă să nu iubești, să nu ierți și să nu te-ncrezi

Viața-i mult prea scurtă să nu visezi cu ochii deschiși la zări albastre

Viața-i mult prea scurtă să nu speri la un mâine mai blând după un azi greu

Viața-i mult prea scurtă să nu îți porți hainele cele mai bune când ieși la non-stop

Viața-i mult prea scurtă să nu îți ții aproape oamenii care te fac să fii tu

Viața-i mult prea scurtă să nu fugi cu banii de pâine până la lună și-napoi

Viața-i mult prea scurtă să nu faci lucrurile alea de care îți e frică, dar pe care ți le dorești atât de tare

Viața-i mult prea scurtă să nu îți dai frâu liber peniței atunci când cuvintele ți se rostogolesc pe limbă

Viața-i mult prea scurtă să nu dansezi de nebun cu căștile pe urechi pe piesa preferată

Viața-i mult prea scurtă să nu ai grijă de tine, și azi, și mâine, și tot timpul

Viața-i mult prea scurtă să nu te cruți pentru acel tu care ai fost ieri

Viața-i mult prea scurtă să nu trăiești momentul, oricare ar fi el, atunci când ți se întâmplă

Viața-i mult prea scurtă…

Viața-i mult prea…

Viața-i mult…

Viața-i…

Viața… nu-i…