Vineri mi s-a povestit despre un film.

Suna bine.

Terapeutic.

Greu.

Cu substanta.

Ieri am fost sa il vad.

Asta dupa ce i-am vazut trailer-ul si mi s-a facut usor pielea de gaina.

Toti sortii mi-au fost vadit potrivnici.

Nu rula decat la mall.

Imprejur hahaieli si crantanit de nachos.

Ca si constructie cinematografica mediocru.

Jucat pseudoautentic.

Si totusi il recomand pentru cei care il pot decoji de toate neajunsurile ca sa ajunga la maduva.

La esenta.

Dragoste.

Timp.

Moarte.

Motivatorii nostri cei de toate zilele.

Uitandu-ma la film m-am dus cu gandul la Antichrist-ul lui Von Trier.

Si acolo e cu moarte de copil.

Si cu trinitate.

The three beggars: grief, pain and despair.

Corbul, cerbul si vulpea.

Moartea parjoleste totul inainte si inapoi.

Dragostea te salveaza de tine insuti.

Timpul curge, sterge, amorteste.

Mi-a placut ideea de aducere la viata a acestor abstractiuni.

Cica filmul e urat.

Cica nu a fost facut dupa o carte pe care o poti citi ca sa-ti speli gustul amar lasat de cinematografia slabuta.

Asa si?

Nu trebuie decat sa deschizi ochii si sa te gandesti la experientele pe care filmul le reaseaza in tine.

Reactii la pierdere.

Domino-ul nesfarsit.

Grupuri de suport.

Dialoguri cu moartea.

Impotrivire cu timpul.

Cearta cu dragostea.

Cartile de psihoterapie vorbesc de cinci stadii ale pierderii: negare, furie, negociere, depresie si acceptare.

Filmul le arata in plina desfasurare si succesiune.

Daca ai simtit ca pierzi ceva vreodata o sa intelegi filmul, independent de faptul ca merita Oscar sau Zmeura de Aur.

Iar conceptul de frumusete colaterala e de departe masura rezilientei fiecaruia dintre noi in fata unor lucruri pe care oricat mai incerca, nu le putem controla.

Ma simt recunoscatoare ca mi-a aparut acest film in cale.

E tare fain…