Sunt obosita ca dupa un concert care m-a muncit pana in maduva oaselor. Fiecare milimetru al corpului meu a simtit aseara vibratiile pe care oamenii astia absoluti nebuni si geniali intr-alea performing arts-urilor le-au imprastiat celor peste 45,000 de suflete care s-au inghesuit pe National Arena.
Deschiderea portilor s-a facut pe la 5 dupa-amiaza, RHCP fiind anuntat pe la 8:45 – 9:00. Pe la 6:00 eram la Muncii incercand sa depistez in multimea forfotitoare omul cu care urma sa imi fie partener de concert. Cum intorceam capul in stanga sau in dreapta vedeam alti oameni, care asemeni mie, se indreptau spre stadion.
Dialogurile scurte la stop de genul: A: Tu unde ai? B: Pe Basarabiei, Gazon…Tu? A: Noi suntem cu intrare pe Maior Coravu…tot Gazon B: Pai bine, ne vedem inauntru atunci! ma faceau sa zambesc automat. In timp ce scriu ii ascult intr-o varianta de Greatest Hits pe care am identificat-o pe YouTube. 1:06:46 sa tot am timp de (de)scris experienta rosie, fierbinte si picanta.
Era prima data cand paseam pe National Arena ever, asa ca nu am putut sa nu fiu impresionata de alura de stadion occidental pe care a capatat-o o data cu reconstructia sa. Dupa intrarea furtunoasa, ne-am plimbat agale pe alee, ne-am pozat ca entuziastii veniti la marea cantare dupa care am inceput sa ne gandim in ce directie trebuie sa o apucam pentru a patrunde in incinta cat mai aproape de sectorul in care aveam locurile.
Am fost un pic scanati si aprobati la intrare, dupa care am baut ceva lejer pe scaunele de la barul stadionului in timp ce testam anduranta mingiutei antistres Hyundai pe care tocmai ce o primisem de la o promotoare bine-voitoare. Ne-o fi vazut mai stresati probabil! 😉 Dau un mesaj de multumire si recunostinta vesnica, dupa care pornim in cautarea locurilor magice. Le gasim cu ceva indrumari si ne asezam.
Multa lume cunoscuta, dar si mai multa lume necunoscuta. Cu totii aveau ceva comun in priviri. Steluta aia rosie RHCP. Asteptarea crestea pe masura ce stadionul se umplea. Sold-out spune multe, don’t you think? N-am asteptat decat aproape un an concertul asta, deci it’s all good! Mama si ce rasplatita imi fu asteptarea. De necrezut, aproape!
Pe cand scrutam orizonturile tribunelor cu privirea zana mea cea generoasa ma suna:
SHE: What’s up?
ME: Well, we’re here. We found our seats and feel great! Red Hot Chili Peppeeeeeers! :))
SHE: Where are you staying?
ME: Ring 1, Sector 143, Row 22, 17 & 18.
SHE: You’re in the official tribune, motherfuckers! :))
ME: You do know that you gave these seats to us, right? :)) Thank you again so muuuuch!
SHE: No worries, just have fun and we talk!
ME: Come on over if you have the time…
SHE: If I have the time, yeah. Got to go. Volunteers calling again! Pupiiii!
ME: Kisses baby!
Dupa ce am ras o buna bucata de timp dupa ce am inchis telefonul de faza cu “You’re in the official tribune, motherfuckers!” mi-am continuat scanatul populatiei care umplea cu hotarare the venue. Intre timp a inceput Grimus. Ok, dar eram un pic cam prea nerabdatoare for the head-liners ca sa ii gust. In schimb mi se facuse extrem de foame. Asa ca in pas saltat m-am dus in cautarea unui hot-dog. Foamea mi-a crescut si mai mult cand l-am auzit pe tipul de la the hot-dog stand spunand ca nu mai au hot-dog-i.
IO: Whaaaat? Pai si io ce mananc?
Hot-Dog Guy: Popcorn sau nachos ar fi optiunile.
IO: Baga-mi-as! Mi-e chiar foame!
Omul de langa mine ma incuraja fara spor:
EL: Poti oricand sa iti potolesti foamea cu o bere…:)
Cu foamea in priviri, i-am raspuns scurt:
IO: Nu vreau! Asa ca nachos it is.
La coada aferenta procurarii de fast-food chimic si nesanatos ma abordeaza un nene cu un pusti:
Nenea: Scuza-ma, Tudor m-a rugat sa te intreb daca tatuajul e permanent…
IO: Da, e permanent, am zis eu zambind la pustiul care se tot uita la piciorul meu.
Nenea: Am inteles, daca mai are si alte intrebari o sa il rog sa ti le puna direct ca sa nu cream confuzii.
IO: Ok, ii raspund, razand cu gura pana la urechi de data asta.
Ce sa faci, dom’le! When at RHCP dress appropriately, nu?
Dupa ce am infulecat cu o pofta nebuna intreaga portie de nachos impreuna cu pastele chimice de culori dubioase, am cugetat adanc si digestiv. Dupa vreo 5 minute de cugetari am mai stat ce am mai stat, ne-am foit, ne-am invartit, ne-am sucit, ne-am mai invartit ca titirezurile un pic dupa care am plecat sa ne plimbam printre tribune, Agenda mai mult decat evidenta era sa ne postam strategic agatati de o balustrada cu vreo 10 randuri mai jos decat sedeam legal ca sa sarim si sa ne bestializam in voie. Ajungem la locul cu pricina, le uitam la cei doi badigarji de la BGS care pazeau balustrada si ii zic complicelui:
IO (ilustra): Cred ca astia sunt aici ca sa nu ne lase pe noi sa ne agatam de balustrada…
COMPLICELE (dezamagit): Mda, probabil ai dreptate, hai sa mergem inapoi.
IO (alunecoasa): Nu vrei tu sa stam acilea pe traversa asta, ca nu incomodam pe nimeni. Uite, cei din spatele nostru chiar pot vedea concertul.
COMPLICELE (interesat): Putem face si asta…
Si in timp ce complotam vinovat moduri in care sa ne upgradam experienta RHCP, apare un domn la costum care cu siguranta ii pastorea pe badigarzii pazitori de balustrada.
PASTORUL (catre IO): Domnul un albastru nu v-a spus ca nu aveti voie sa stati aici ca incomodati lumea din primul rand?
IO (tupeista si zambitoare): Nu! 🙂
PASTORUL: Nu? Pai hai sa va spun io atunci: nu aveti voie sa stati aici pentru ca lumea din primul rand trebuie sa vada concertul ca si voi. Asa ca cel mai bine ar fi sa mergeti la locurile voastre.
IO (si mai tupeista, dar logica): Haideti sa va dau si io un sharing. In momentul in care va incepe concertul toata lumea, dar absolut toata lumea din primele randuri se va ridica si vor veni sa se agate de balunstrada asta!
PASTORUL (oleaca arogant, dar dedicat): Iar eu o sa ii trimit la locurile lor pentru ca asta imi este jobul.
IO (conclusiva): Nasol job mai aveti!
PASTORUL (un picutz ironic): Asta e, noi nu gandim prea mult, ne facem treaba.
COMPLICELE (inflamat de smetia ironica primita din partea PASTORULUI): Io nu cred ca nu ganditi, ci ca respectati niste ordine bine stabilite.
PASTORUL (impaciuitor): Eh, mai glumim si noi. Daca nici la munca nu putem glumi, sa stiti ca o luam razna.
COMPLICELE (satisfacut de dezamorsarea bombei ironice catre PASTOR si mai apoi IO): Da sigur. Hai sa mergem la locurile noastre.
Cum se lasase seara imi fu un pic mai dificil sa ajung tinta la locul meu asa ca am orbecait vreo 5 minute, dupa care la un apel de urgenta catre omul care ma insotea, am fost salvata din marea tribuna a necunoscutului si adusa pe meleagurile natale, in tribuna oficiala :)). Si nici bine nu ne-am re-asezat in banci, ca multimea RHCPista a inceput sa urle si sa faca valuri. Ma uit la ceas: 09:00.
Incepe?
Incepe!
Incepeeeee!!!
Pe inserat eram iarasi cu gura pana la urechi si deja incepeam sa ma zbribulesc de emotia de vara tarzie. Pe scena se intamplau chestii. Se misca lume destul de insistent. Si dintr-o data se sting toate luminile. Arena vibra sub sunetele oamenilor care ii asteptasera cu sufletul la gura pe cei patru descreierati de la Red Hot Chili Peppers! Si zbang, dintr-o data apar pe scena, unul cate unul.
Publicul innebuneste. Io urlam din toti rarunchii, reusind sa o sperii zdravan pe colega din dreapta. Si-au inceput! Sonorizarea imi bubuia urechile, in timp ce inima mi-o lua la galop si pielea mi se facea de gaina din aia extaziata la maxim. Nu m-au dezamagit cu nimic.
Anthony are o voce nemaiintalnit de patrunzatoare si aparte si un o alura de truck-driver care isi lucreaza toate frustrarile la benchpress. Flea este intors cu cheia si total dus cu pluta, dar extraordinar de talentat si dibace cu deshtele pe corzile de la bas. Chad bate in tobe ca si cum ar trage cu mitraliera: tzshpe batai pe minut. Iar Josh este in lumea lui lipit cu super-glue de un scaun de pe care emite acorduri de chitara dubioase, dar foarte melodice.
Am urlat, am sarit, am dat din cap, din umeri, din fund, din maini, din picioare, m-am leganat, m-am oprit, m-am pornit din nou, m-am pozat, am ras, m-am impins cu colegul de rand, m-am zbantuit, m-am invartit timp de vreo 2 ore and it was fucken amaziiiiing!
Spre final, pe la bisuri m-am cam pleostit un pic pentru ca ma asteptam sa cante si Zephyr Song pe care nu l-au cantat. Dar in schimb au compensat cu Give It Away. Si ce au mai compensat! Dupa bisuri, io tot asteptam si urlam. Mai vroiam! Come back, motherfuckers! Please! Pretty please! Dupa ce a inceput muzica de final de show, m-am uitat resemnata catre colegul meu de agonie si extaz, care mi-a transmis din priviri:
Hai femeie, nu mai tipa atat, ca nu se mai intorc. Acum misca si hai sa mergem spre iesire!
Cu inconfundabila gura pana la urechi, coboram scarile la bratul omului si vorbeam foarte tare pentru ca nu prea mai auzeam multe, cat nici nu ma prea mai tinea vocea atat de bine. Spre iesire am mai trecut o data in apropiere de standul cu tricouri RHCP, am salivat pentru o clipa, dupa care mi-am facut exit-ul cu capul sus si demn. Dar nu foarte sus ca sa mai vad si pe unde mergeam ;).
Afara deja se lasase racoare. In salopetutza mea imbulinata deja mi se facuse cam frig asa ca am luat-o in pas alert spre strada, facand slalom printre oamenii care mergeau care mai de care mai agale, dezorientat, hyped sau deloc. Cand am ajuns din nou la Muncii, imi era clar: Traisem un moment istoric. Red Hot Chili Peppers, baby! 😀
