De ceva vreme nu am mai vazut un film care sa trezeasca in mine atata emotie. Si nici macar nu am anticipat o astfel de avalansa, pana in momentul in care m-a lovit subit. Si m-a intors la origini. Alea emotionale primare de care oricat de mult ai fugi, tot nu ai cum sa scapi in final. Si de ce ai vrea sa scapi de ele pana la urma urmei? Nu sunt ale tale? Mda, nu sunt tocmai confortabile, dar fac parte din tine. Ce am fi fara emotiile noastre? Nimic… O gramada amorfa de nimicuri care s-ar indrepta spre un nimic absolut, manati de nimic.
Nu stiu daca filmul de care va zic are ca si main story problematica sentimentelor, dar cu certitudine asta a trezit in mine. Un speech interior despre suflet, simtiri, putere si (im)posibilitati relationale. Ca in orice pelicula care trateaza subiectul iubirii imposibile dintre un el si o ea, trebuie sa existe un plot care sa suscite interesul privitorului. Aici esti izbit frontal cu o lume noua, aproape huxleyiana, in care totul devine posibil dpdv medical. Evolutia practicilor duce la gasirea de solutii pentru ceea ce in trecut era incurabil. Suna exceptional pana acum, numai ca finding the cure for cancer has its own price.
Unul mare, cuantificat in vieti programate, planificate cu mare atentie si grija si “completari” inevitabile. In oameni care devin donatori pentru semenii lor mai napastuiti de boli. Dar ajungi intr-un anumit punct al filmului in care te intrebi care oare e mai napastuit: cel care sufera de o boala incurabila sau donatorul care stie ca scopul esential al existentei sale este acela de “a se dona”. Pe de-a-ntregul. All in the name of curing cancer and scientific evolution. Peachy! Zici ca ma uitam la The Island intr-o varianta usor mai englezeasca si deci mai rece. Dar n-a fost chiar asa. Pentru ca dupa vreo ora de poveste, lucrurile iau o intorsatura neasteptata. Care a fost fix cea generatoare de trairi puternice. In cazul meu, desigur!
Ca sa intelegeti cat de cat despre ce urmeaza sa va vorbesc, va spun inca de pe acum ca filmul are un trio amoros format din 2 fete – K. & R. si un baiat T. Care cresc impreuna la un internat. K. este cea angelica, inteligenta si creativa. R. este cea intreprinzatoare, seducatoare si pragmatica. Si T. este T. Un baiat care reuseste sa gestioneze furia resimtita ca rezultat al bully-ului constant la care este supus de catre ceilalti baieti transformand-o in arta. K. se indragosteste de T. inca din copilarie, insa R. intra pe fir si ii acapareaza atentia omului vreo 10 ani, timp in care K. tace si sufera in tacere. Cam ca o Julieta. In timp ce Romeo al ei este fermecat de sarmul unei alte domnite. Realitatea externa acestui triunghi amoros este aceea ca o data ajunsi la varsta maturitatii fizice, toti trei vor incepe sa se doneze treptat intrucat acesta era scopul pentru care fusesera creati.
Indragosteala, cat si ceva contact cu alti donatori le sadeste celor 3 o speranta in suflet si anume aceea ca in cazuri exceptionale ei nu vor fi fortati sa isi urmeze cursul firesc al vietii prin donatie, ci vor putea chiar sa live happily ever after. Una dintre aceste exceptii ar fi fost dragostea adevarata combinata cu talent creator. R. & T. nu incearca sa acceseze aceasta optiune, ba mai mult se si despart pe la vreo 20jde ani. K. alege sa ia distanta in raport cu ei si devine “ingrijitor”, adica persoana care insoteste donatorul in drumul sau spre “completare”. Cea care aduce mancare, suc, citeste povesti si incurajeaza donatorul pentru a ii creste speranta si dorinta de viata dupa fiecare donatie.
Anii trec si cei 3 se reintalnesc intr-un context sumbru: T. deja facuse 3 donatii si se tinea binisor pe picioare, in timp ce R. era la cea de-a 2 donatie si isi dorea cu orice pret sa “se completeze”. K. avea imunitatea conferita de rolul de ingrijitor. Posedata de un acut sentiment de vinovatie pentru ca s-a interpus intre cei doi indragostiti in copilarie, R. alege sa le dea contactele unei persoane care ii poate ajuta pe K. si T. sa isi traiasca dragostea in libertate. Speranta deodata inunda ecranul. K. si T. se regasesc si constata ca se iubesc mai mult decat se iubeau cand erau copii. Si isi traiesc din plin iubirea planuind momentul in care se vor intalni cu potentiala lor salvatoare. T. isi pregateste portofoliul cu lucrari in timp ce K. il sustine si il ingrijeste in convalescenta sa post-donatie.
Vine si ziua Z. Innorata, dar plina de speranta. Care dupa cateva minute este spulberata. De realitatea conform careia acele cazuri exceptionale nu eram altceva decat un mit, neexistand nici o modalitate prin care doi indragostiti sa fie absolviti de menirea lor in acest univers programat, respectiv acela de a se dona. De aici incolo the shit literally hit the fan. Eu plangeam de sarea camasa (de noapte) pe mine, iar T. si K. conduceau masina in tacere inapoi spre casa. T. ii cere la un moment dat lui K. sa opreasca masina. In camp. Coboara si in mijlocul unui drum de tara incepe si urla. De durere. De disperare. De deznadejde. De furie. De injustitie. De dezamagire. Degeaba! Mi se ridica si acum parul pe mine cand povestesc despre scena asta, pentru ca incarcatura sa emotionala este fucken huge. As spune chiar ca e scena decisiva a filmului. K. se duce si il ia in brate si raman amandoi in intuneric pe jos, pe drumul de tara, impreuna pentru putin timp.
O data cu venitul zorilor viata isi reia cursul injust, iar T. trebuie sa faca cea de-a 4a donatie. Care ii aduce si “completarea”. K. isi incheie rolul de ingrijitor si trebuie sa isi inceapa si ea donatiile. Intr-un apus de soare ireal, K. se gandeste la povestea sa de dragoste cu T. si la cat de norocoasa a fost ca a avut parte de acele clipe. Si spera cu disperare ca el sa ii ramana in suflet intotdeauna.
Morala: Daca inca va credeti imuni la povesti de dragoste imposibile, uitati-va la “Never Let Me Go”. Dupa, mai vorbim…