Ravneam la un film care sa ma puna pe ganduri… Care sa ma uluiasca prin viziune si substanta… Care sa ma scoata din propriul meu cap si sa ma proiecteze in alte lumi. Si am dat peste… Kevin. Si niste oameni care vroiau sa vorbeasca despre el.

Culmea! Mi-as fi imaginat ca tendinta naturala ar fi sa vorbeasca cu el mai intai.

Nu e tocmai genul de film la care te uiti impreuna cu familia, tinand in brate un castron urias cu popcorn. As zice ca e mai degraba un film la a carui vizionare trebuie sa te inhami de unul singur, dupa ce te-ai asigurat ca ai functionale toate defensele psihice.

E regizat de o femeie, lucru pe care il intuiesti inca din primele cadre. Are o coloana sonora care contrasteaza puternic cu aparitia unica a Tildei Swinton in rolul unei mame care pare a purta povara intregii lumi pe corpu’-i firav si palid. Si mai are un rosu subliminal care iti reaminteste ca blood will be definitely shed in the end.

Pelicula pare a ingloba toate fricile si spaimele oamenilor moderni care vor sa se aventureze in a-si face propria familie. Din unu’ sa se faca doi, si din doi trei. Dar mai presus de toate, da contur framantarilor unei femei care se lupta cu ea insasi, cu al sau barbat si cu copilul propriu. Atmosfera ticsita de tensiune si anxietate ii fac fiecare minut al existentei greu de suportat.

Daca imi e permisa comparatia, tot filmul aceasta mama pare a fi intr-un travaliu care o amorteste, o goleste si o transforma irecuperabil. Pentru ca trecerea de la a fi cu ea insasi, la a fi intr-o relatie si la a mai introduce si un copil in toata aceasta ecuatie nu e chiar asa usoara cum s-ar astepta.

Schimburile emotionale mama-fiu sunt mind-blowing in cazul de fata! Relatia de atasament dintre cei doi este cum nu se poate mai disfunctionala si sfarseste prin a exploda pentru fiu, in vreme ce mama se procopseste cu o implozie prelungita.

Un privitor neavizat ar fi tentat sa gaseasca un vinovat unic pentru finalul (ne)fericit al filmului. Nu de alta, dar nu poti respira usurat pana cand nu te dai vreo 3 metri in spate si zici: Nu, nu, nu! Eu nu o sa fac asa ceva niciodata! Mie nu mi se va intampla asta in veci!

Ok. Filmul s-a terminat si iesi pe strada. Te uiti de jur-imprejur si selectiv te opresti cu privirea fix pe diade mama-fiu in care regasesti fractiuni din ceea ce tocmai ai vazut in filmul ala total “exagerat”. Si atunci incepe adevarata panica…

Ia sa vedem cati dintre voi se vor incumeta sa-l vada dupa aceasta pseudo-cronica! 🙂 Cat despre cei care l-au vazut deja: What are your thoughts on motherhood now?

P.S.: Filmul se numeste “We need to talk about Kevin” 😉