In timp ce imi savuram tacticos cafeaua de dimineata, pranz si dupa-amiaza click-urile m-au dus din in articol in articol pana am ajuns la unul care m-a uns pe sufletul meu de psihoterapeut sistemic de cuplu si familie. Pe masura ce il parcurgeam imi apareau flash-uri din timpul formarii mele de baza in psihoterapie in care discutam cu fervoare paradigma social-constructivista. Si cat de lesne mi-a fost, la acea vreme, sa revendic pe de-a-ntregul ca realitatea se construieste, cu adevarat in conversatie.

Orice concept capata o semnificatie profunda atunci cand este plasat intr-un context, si decriptarea acestuia depinde evident de “ochelarii” pe care ii poarta persoana care se avanta intr-un astfel de demers. Articolul care a actionat ca trigger in calatoria mea interioara se numeste “Does ADHD exist?” si este scris de Marilyn Wedge, care este (cum altfel?), psihoterapeut de familie.

Doamna in cauza are o cauza… pentru care lupta strasnic de ani buni, plasandu-se printre promotorii psihoterapiei in detrimentul farmacoterapiei, in cazurile copiilor diagnosticati cu diverse tulburari si afectiuni (cu precadere ADHD – Attention Deficit Hyperactivity Disorder sau ODD – Oppositional Defiant Disorder). Inversunarea cu care sustine ca unul dintre primele lucruri pe care se concentreaza atunci cand ii apar in cabinet familii cu copii diagnosticati cu ADHD este fix sa-l “dezbrace” pe copil de aceasta eticheta psihiatrica pentru a-l vedea mai bine, m-a cucerit din prima.

Poate parea lipsit de etica sau periculos unui ochi neavizat sau unor ochi care poarta ochelari cu dioptrii psihiatrice, dar ar trebui sa fie cat se poate de firesc pentru un psihoterapeut de familie al carui focus este sa lucreze direct cu copilul si familia acestuia, nu cu diagnosticele psihiatrice.

Dezbaterea la care Marilyn Wedge isi aduce constant contributia este de nivel macro si comporta implicatii sensibile la adresa APA – American Psychiatryic Association, cat si a marilor companii farmaceutice producatoare de medicatie pentru tratarea ADHD-ului. Daca realitatea imuabila a ADHD-ului care se extinde ca o epidemie care acapareaza copiii, transformandu-i in cazuri clinice, este pusa la indoiala, atunci ce rost isi mai au toate studiile, cercetarile si pilulele minune?

Ce anume o fi starnit-o pe aceasta psihoterapeuta de familie sa porneasca intr-un astfel de razboi paradogmatic? Pai, in S.U.A. ADHD-ul e la moda, dupa ultimele mele cercetari. Exista statistici care avertizeaza asupra unei cresteri exponentiale a numarului de copii diagnosticati cu ADHD, studii clinice care descriu simptome si prognosticuri posibile in cazul netratarii cu pastile a bolii.

Ceea ce m-a starnit si pe mine grav in acest tablou patologizant pictat de actorii principali de pe scena americana a sanatatii mentale a fost marturia unui parinte care zicea ca nu ar fi dorit sa isi includa copilul intr-un tratament cu Ritalin (unul dintre cele mai populare leacuri farmaceutice pentru ADHD). Dar a fost “informat” de niste unii de la unitatea de sanatate mentala la care se adresase initial ca daca copilul are patalamaua de ADHD pusa in frunte de un medic, si nu primeste tratamentul adecvat, atunci va fi vorba de un caz de neglijenta a copilului si se poate trezi lejer cu protectia copilului peste el.

Si atunci mi-am zis: WTF?! s-a trezit nationalista din mine si am fost recunoscatoare inca o data pentru faptul ca nu m-am nascut in S.U.A. Nu trec cu vederea hibele din sistemul nostru de gestionare a sanatatii mentale, doar sesizez diferenta de gandire si abordare, pastrand speranta unei evolutii in directia non-patologizarii comportamentelor normale ale copilariei.

Si totusi, in situatia in care un copil se comporta vadit diferit fata de majoritatea copiilor de varsta sa, nu poti sa nu-ti pui intrebari, ca purtator de grija, apartinator sau om. Ce are? Si aici prezenta unui diagnostic poate actiona ca anxiolitic. Daca stim ce are putem sa-l ajutam. Numai ca prezenta unui “diagnostic din oficiu” face mai mult rau decat absenta unui diagnostic din punctul meu de vedere, iar metodele de interventie se orienteaza pe o directie eronata de lucru.

Asa ca, pornind la drumul interventiilor psihoterapeutice cu social-constructivismul in dinti, mi-as concetra atentia in procesul de evaluare initiala a unui copil, asemeni lui Marilyn Wedge pe clarificarea unor intrebari precum:

– Oare copilul este martor sau ia parte activa la certurile sau discutiile in contradictoriu ale parintilor sai?
– Exista vreo forma de abuz care poate fi identificata?
– Unul dintre profesorii copilului nu poate sa ii acorde atentia de care acesta are nevoie, intrucat trebuie sa gestioneze o clasa supraincarcata de elevi?
– Are copilul vreo alergie/sensibilitate alimentara (la aditivi, coloranti, etc.) care ii pot influenta negativ comportamentul?
– Performantele si comportamentul copilului la scoala se imbunatatesc atunci cand nu mananca alimente pe baza de zahar la micul dejun?
– Are parte copilul de indeajuns de multa miscare si exercitiu fizic?
– Oare copilul este printre cei mai mici (ca varsta) din clasa lui si astfel nu este la acelasi nivel de maturitate cu colegii sai?

O sa o citesc in continuare pe Marilyn Wedge, pentru ca imi da speranta si aduce ceva mai multa lumina in viata mea de psihoterapeut. Cred ca deficitul de atentie, impulsivitatea si hiperactivitatea exista la noi toti si ca adesea sunt reactii justificate in fata unei lumi care se ni perinda cu atata rapiditate prin fata ochilor incat frustarea de a nu furniza un raspuns “in timp real” trebuie externalizata sub o forma sau alta. Si astept cu rezerva sa vad ce ne mai rezeva viitorul…