Cam asa arat io dupa o saptamana intreaga de arest la domiciliu. Am ajuns in punctul in care descopar noi functionalitati ale lucrurilor pe care le am imprejur. Se zice ca omul este un zeu, iar casa templul sau. Sa mor daca ma simt zeita acum!

Si ma intreb, pe buna dreptate zic io: Cum reusesc unii oameni sa isi petreaca mare parte a timpului lor inchisi intr-o casa? Drumul pana pe balcon sau pana la ghena au devenit micile mele placeri vinovate. Pot sa simt din plin aerul rece de dinaintea Craciunului si sa dau bobarnace zapezii cuibarite pe pervaz.

Am studiat in detaliu fiecare coltisor al cuibului si recunosc: cuibul meu imi permite sa dau din aripi cat cuprinde. In interior. Nu mi-a fost mai clar decat imi este acum ca nu-s o pasare domestica. Nu pot cu domesticia. Ma indobitoceste. Am facut santuri in covoarele mele non-persane de la atat preumblat prin batatura.

Varicela mea e bine sanatoasa, multumesc! Ar trebui sa imi tina de urat, dar nu prea se pricepe la dinastea. Daca ma supun unei observatii sub lupa personala nu pot decat sa vad ca lipsa de miscare, de aer proaspat si de viata de afara ma fac iritabila, putin comunicativa si nelinistita.

Am ascultat pe rand cam toate tipurile de muzici auzite sau mai putin auzite.

Am jonglat cu gadget-urile personale pentru a mentine diversitatea.

Am terminat un serial bunicel despre razboi, PTSD si servicii de inteligenta.

Am navigat pe site-uri de arta, cunoastere, fun si fashion.

Am sarit din pat pe fotoliu. De pe fotoliu pe scaun (ups, na ca s-a mai dus un arc!), de pe scaun inapoi in pat si tot asa.

Parca nici nu mai am masura timpului.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!

Da, stiu ca am o pocitanie de omulet si de aia in majoritatea timpului sta ascuns de privirile trecatorilor bagaciosi! Numai ca in momente de claustrare te mai apuca… externalizarea! Eh nu va imaginati ca urlu prin casa, ca nu-i cazul. Sunt fata educata si civilizata. Urlu doar pe blog. Creativ si pro-social. E bine asa? 🙂

Imi si imaginez ziua mea de liberare.

Si cate o sa ma fac.

Si cum o sa mai strabat io lumea-n lung si-n lat.

Si ce frumos o sa fie.

Cineva dastept zicea odata (ca niciodata) ca daca mintea ti-e deschisa poti sa inveti din tot ceea ce traiesti si sa iti integrezi astfel experientele. Sa le faci cu adevarat ale tale. Ce-am invatat io dupa 7 zile de arest la domiciliu?

Ca niciodata nu e prea tarziu sa te simti copil, chiar si facand varicela.

Ca am o pofta nebuna de viata in general si daca ma inchizi in casa imi restrangi aria de acoperire, fapt care genereaza frustrare, si frustrare care degenereaza lucruri.

Ca am o inspiratie iesita din comun in a scrie despre verzi si uscate pentru ca niste pereti nu ma vor deconecta niciodata de la exploararea realitatii inconjuratoare.

Ca nu dorm bine noaptea daca simt ca nu mi-am castigat orele de odihna.

Ca am aproape o groaza de omusori care grativeaza prin jurul meu incercand sa-mi arate (inclusiv cu dejtu’) ca tin la mine.

Asa ca doresc sa va multumesc pe aceasta cale voua, dragilor, ca ma suportati, cu sau fara iritatii – cutanate si corticale si ca incercati dupa posibilitati sa-mi imbodobiti claustrarea … de Craciun…;)