Trecut de amiaza de vreo doua ceasuri. Ploua in continuare cu galeata!

‘Care galeata, mami?’, m-ar intreba Dimi.

‘Pai uite galeata aia mare plina cu stropi de apa de nori din cer, iubire…’, i-as raspunde.

Club. Outdoor Games. Libertate, frate! Poate niste negocieri de reguli. Alergatura cu gura pana la urechi. Cugetare la sensul unor jocuri. Si voie buna cat cuprinde.

S. trage tavita cu ghete si exclama: ‘Diagonala!’, trasand cu privirea imaginar o diagonala de la tavita ei la o alta tavita de pantofi.

‘Exact, S.! Tavita ta se afla pe diagonala cu tavita lui Y, pe coloana cu tavita lui X si pe linie cu tavita lui Z…’

Trece Cori prin lobby. O prind in capul scarilor si o rog: ‘Pretty please, imi aduci si mie o tabla de sah si un set de piese din Art Room?’

Zis si facut!

T., vazand sahul se mira: ‘Jucam sah la Outdoor Games?’

‘Sah in ploaie si stat de vorba…’, explic.

Dupa vreun sfert de ora de incercari de tras strampi, pus pantaloni de ploaie, gasit caciuli si tras fermoare de geci fara sa ne prindem parul, iesim.

Asezam patru scaune roz drept masa. Fetele se aseaza fata in fata.

S. zice: ‘Eu cu albele…’

T. incuviinteaza, dand din cap. Fiecare isi aseaza tacticos piesele. S. incepe cu pionii. T. cu turele. Eu ma uit tacuta la ele, cu admiratie.

S. are un moment de aducere aminte legat de ultima lectie de dezvoltare personala, cand am discutat printre altele si despre moarte si zice: ‘Miss, tatal tau a murit, nu?’

Dau din cap ca da.

Zice: ‘Ne mai povestesti despre cum te gandesti la el?’

Am un moment de inner awe ca si-a adus aminte ca le-am spus ca eu atunci cand mi-e dor de tata ma gandesc la cum jucam sah impreuna si ma apuc sa le povestesc. Ma asculta cu gura cascata si ochii ca doua seturi de margele curioase.

Le intreb: ‘Voi cu cine jucati sah?’

T. zice scurt: ‘Cu Andrei…’

‘Bine, bine, la gradi cu Andrei (proful de sah), dar acasa?’

S. zice mandra: ‘Cu mami si cu tati!’

T. zice: ‘Cu tati. El e expert la sah!’

S. revine la moarte: ‘Eu o sa fiu foarte trista cand or sa moara mami si tati…’

T. zice: ‘Eu o raman singura!’

S.: ‘Mami si tati vor fi niste stele pe cer!’

T.: ‘Stai! Cand or sa moara mami si tati eu o sa am copiii mei!’

S.: ‘Daaa, mami si tati or sa fie our babies!’.

Eu incerc sa tin pasul cu aceasta discutie filizofica fara sa le stau prea mult in calea mintilor lor sclipioare.

T.: ‘Nu or sa fie babies, ca vor fi morti!’

‘Cati copii vrei sa ai, T.?’, imi indrept cuvintele curioase spre ea.

Imi arata palma cu degetele rasfirate.

‘5?!’, exclam.

‘Da.’, imi raspunde parca imaginandu-se avand grija de un cvintet de urlatori.

Ma intorc spre S., asteptand parca o replica si mai amuzanta: ‘Tu?’

Imi arata ambele palme cu degetele intinse ca razele unui soare.

‘10?!’, imi pitigai vocea, iar mintea mi se duce la durerile unei faceri, daramite a 10 faceri de prunci.

‘Da!’, zice competitiv.

Zambesc, lafaindu-ma in confortul inocentei acestei conversatii dintre doua fetite de 4 ani despre maternitate.

E frumos sa ai copii!

E frumos sa fii printre copii!

E frumos sa fii copil!

E frumos sa te conectezi cu copilul din tine si sa ii dai lucrurile de care are nevoie.

‘Mai zi-ne de tatal tau!’, ma prompteaza S.

Dragostea pe care o are pentru tatal ei se simte prin toti porii. S-a lipit de mine ca marca de scrisoare pentru ca a gasit acest lucru profund pe care amandoua il avem in comun: admiratia pentru tatii nostri.

‘Cand imi e dor tare de tata, ma gandesc cum jucam sah impreuna, cum imi vorbea despre carti si cum ne-am plimbat o data cu barcuta in Cismigiu…’

Ramane pe ganduri ca si cum se proiecteaza intr-un viitor in care ea e o femeie in toata firea si trebuie sa faca fata pierderii tatalui ei. Pare ca isi selecteaza mental momentele care vrea sa o tina de mana atunci cand isi va plange aceasta pierdere.

‘Vreti sa va zic si despre mama mea? Ea n-a murit…’, ma duc cu intentie si spre zarile materne ale structurii familiale nucleare.

Cele doua capusoare despletite aproba.

‘Mama mea face mancare foarte buna, se da cu ruj, acum are parul gri si este cea mai buna mama din univers!’

T. imi ia marturia de dragoste si o analizeaza. Firea ii este precum ochii, de o adancime sufleteasca care nu vine decat dintr-un inceput de viata in care s-a luptat cu tot ceea ce a avut ca sa traiasca.

‘Nimeni nu e doar bun sau doar rau. Poate doar hotii sunt rai-rai!’

‘Eu zic ca si hotii au ceva bun in ei, atunci cand nu sunt hoti, cand sunt si ei la ei acasa cu familiile lor…’, duc mai departe relativizarea care m-a lasat masca, incercand sa play it cool.

‘Ce-i ala univers?’, continua pustoaica analiza pe text.

‘Universul este toata lumea asta mare…’, spun bland si concret.

‘Adica orasul nostru?’, incearca sa inteleaga ea conceptul de ‘lume’.

‘Mult mai mult de atat. Planeta noastra, impreuna cu celelalte planete…’, o insotesc in acest demers de intelegere conceptuala.

Toate acestea se petreceau ca fundal sonor la o partida de sah in slow-motion. O discutie atat de serioasa nu prea poate sa mearga mana in mana cu o partida de sah-viteza.

O conversatie de invatare in care apar pe tabla de sah concepte care ii fac pe unii adulti sa se fereasca in expuneri, precum moartea, competente decisive pentru devenirea unui adult, precum capacitatea de integrare a obiectului in ceva care are si parti bune si parti rele, cat si trasaturi caracteriale care deriva doar din astfel de experiente in care iti doresti real sa te intalnesti mental, emotional si spiritual cu cel de langa tine pe un taram total necunoscut, dar atat de generos, precum este cel al invatarii.

T. zice dupa un schimb de vreo trei mutari pe tabla: ‘Vreau sa ma joc altceva. M-am plictisit!’

‘Ce-i drept am iesit afara sa alergam un pic prin ploaie nu?’, intru in acord cu ea si deja ma ridic intru dezmortire, de pe ciuci.

Apar doua zambete laaaargi si eu ma transform intr-un vultur, iar ele in veverite care urmaresc vulturul. Vulturul da din aripi si scoate sunete… de vultur. Veveritele agile il prind inevitabil pe vultur, si se intoarce roata.

Vulturul se transforma intr-o veverita gigant, iar cele doua veverite mici in vulturi, la fel de mici. Ochii mi s-au facut mici de ras vazand cum cei doi vulturi mici incearca sa repete fix miscarile pe care le observasera la runda intai, la vulturul cel mare. Vulture see, vulture do. Jocul plamadit de imaginatia lui T. are un real succes in descarcarea fizica necesara dupa partida de sah filozofic incinsa mai devreme.

Urmeaza ‘Rata, rata, gasca’, propus si adjudecat de S. Ia niste scaune, ne aseaza pe mine si pe T. pe ele si incepe sa ne dea tarcoale. In mijlocul inconjurului, se razgandeste, cum o face frecvent, de teama sa nu ii scape ceva, si zice, aratand spre mine:

‘Tu prima!’, dupa care da sa ma impinga cu fundul pe de scaun, ca o gasca veritabila.

Ma uit la ea amuzata si ma ratoiesc cam ca un personaj de desene animate: ‘Te roooog?’

O bufneste rasul si zice angelic: ‘Te roooog!’

Incepe o fugareala de rate si gaste, in ploaie, dupa care finalizam clubul cu ce ne propunem sa facem la urmatoarea ora, respectiv sa jucam ‘Sa fugim de Babau’, creat de T., din acelasi izvor

nesecat de jocuri simbolice.

Ajung inauntru spellbound. Sa ma ciupeasca cineva! Chiar s-a intamplat? Intr-o marti de Outdoor Games. Da, aparent eu pot face PSHE (personal social and health education) din orice. Sufletul mi-e plin! Multumesc, fetelor!