Cateodata am niste stari… care nu seamana intre ele, dar nici cu alte stari pe care le-am avut. Tind sa devin posesiva cu ale mele stari. Bune sau nebune, un lucru e cert: ale mele is! Intr-un moment neinstarit, adica fara de stari, mintea-mi umbla hai-hui la definitii pentru ciudateniile emotionale pe care nu prea imi vine sa le incadrez niciunde.

Si asa mi-am adus aminte de unul dintre cuvintele inventate de spumosul Max Horowitz din animatia “Mary and Max” pe care l-am vazut la editia de anul acesta a Anim’est-ului. Un cuvant care pare sa se cam potriveasca uneori cu plasmuirile mele emotionale auto sau heterogenerate. Confuzzled! A vivid combination of the feeling of being confused and puzzled at the same time.

Nedumerire si confuzie intr-un melanj deranjant de simtitor. Ce-i de facut cu o astfel de stare? Oare cand mi-s confuzzeled, mai sunt in stare de a accesa acea doza de claritate a mintii salvatoare? Sau cu cat incerc mai abitir sa ma abat de la my confuzzelness, cu atat ma trage intr-insa? Simt ca trebuie sa operationalizez un pic termenul, ca sa nu par a vorbi despre cai verzi pe pereti.

E ca si cum iti fuge pamantul de sub picioare. Numai ca nu-i disperare. Si nici furie. Pentru ca exista o doza de control pe care il autoaplici precum alifia pe sale ca sa diminuezi orice simtaminte extreme din triunghiul disperare-furie-tristete. Asa ca sentimentul secund ramas, e ca gustul dulce-amarui de dupa gustarea unei ciocolate amare-amare. Habar n-ai cum ar trebui sa reactionezi.

Parca nici nu ti-ar veni, dar stii undeva in adancul tau ca trecerea la actiune e iminenta pentru supravietuire. E atunci cand crezi ca stii ceva, de fapt cand esti aproape sigur de ceva, si dintr-o data afli ca nu prea e asa. Numai bine zicea un prof’ de-al meu impresionant de intelept pentru varsta sa ca nu-i ok sa te atasezi foarte tare de de convingerile si credintele tale.

Intrucat asta nu face altceva decat sa-ti incetoseze privirea. Si uite asa aparu si confuzzelness-u’ de care va tot sporovaiesc de vreo cateva randuri incoace. Ca o naluca mi-a aparut amintirea auditiva a unei melodii noi de la Luna Amara care canta despre metamorfoza oamenilor in relatii si disponibilitatea lor, a oamenilor, de a investi efort in a se (re)cunoaste si iubi unul pe celalalt. In spite of it all! De a mentine viu sentimentul ala puternic care i-a facut sa isi doreasca mai presus de orice sa fie impreuna pe o perioada nedeterminata.

Confuzzelness-ul meu are o legatura concentrica cu mesajul melodiei. Ca am si io o varsta si incep a-mi pune intrebari pe care nu mi le-am mai pus pana acum. Din alea non-retorice, dar cu un ecou emotional naucitor.

Oare mai stii cine sunt?
Cum sunt?
Oare vezi ca m-am schimbat?
Oare mai vrei sa ma cunosti asa cum sunt acum?
Oare imi mai amintesc de tine, cel de altadata?
Cum erai tu?
Oare pot accepta ca te-ai schimbat?
Oare mai vreau sa te cunosc acum cu aceeasi dorinta cu care te-am sorbit dintr-o inghititura atunci?

Dar stii care-i partea cea mai buna a starii mele confuziv-derutate? Ca ma duc spre dansa cu capul inainte pentru a iesi mai apoi cu capul sus! Intotdeauna cu capul sus si speranta cat cuprinde! What can I say, I fucken love puzzles man, especially the confusing ones!