Mi s-a aratat, dimineata, la o ora care de obicei nici nu prea indrazneste sa isi faca aparitia pe cadranul ceasului meu (biologic), ca inspiratia poate aparea, din senin, in momentele cele mai banale aparent. Dar si cand se insinueaza, nu pot face altceva decat sa ii dau curs…si binete, in cuvinte. Nepotrivite, care descriu fapte si fapturi.

Se facea ca trebuia sa ajung intr-o parte a capitalii, cum altfel decat apeland la serviciile de nadejde ale transportului public in comun. Evident ca deja e suprasaturata toata lumea (incepand cu mine) de povesti despre cat de aglomerata si murdara poate deveni experienta RATB…uneori chiar extrema. Asa ca nu o sa ma apuc sa reinventez io gaura la macaroana (vorba unui bun prieten). Dar imi propun sa impart cu voi bucatica de cultura care mi-a fost harazita in plina calatorie cu 385u’. Nu de alta, dar asa ceva mai rar, bibicule!

Sedeam pe-un scaun, incercand sa nu ma ating de prea multe margini ale vehiculului “trasportator de cartofi, nu oameni” (striga mut gura lumii). Ma uitam stanga – dreapta incercand sa depistez gura de ventilatie care sa ma ajute sa ajung intr-o bucata la destinatie. Lumea statea si se citea caldura pe fetele tuturor. Si cum stateam io asa, semi-adormita, incalzita la maxim si scufundata-n propriile-mi ganduri statiile…Pac…Se deschid usile pentru statiaaa… O statie… Izvor, cred…

Incepe frecusul cu urcat, coborat, impins, impuns de lume. Nimic iesit din comun. Pana cand urechea palnie mi se facu la auzul unei melodii. Asta sa fie Gnarls Barkley – Smiley Faces? Parca asa suna. De la mine se aude? Nu de alta, dar chiar exista si aceasta posibilitate. Nu, nu se aude de la mine. Nu mi-am lasat din nou pornit playerul. Si atunci de unde? Trebuie sa recunosc ca am ramas impresionata de gusturile muzicale ale pasagerului cu pricina, si poate de aceea am inceput sa il caut frenetic cu privirea. De unde se aude frate?

N-a trebuit sa caut foarte mult, caci pasagera era fix in fata mea. Cum am dibuit-o, cum a terminat si Gnarls de cantat. Nu parea genul care sa asculte muzica in autobuz. Si cu atat mai mult, la telefon, fara casti, coca-style. O duduie trecuta de prima tinerete, machiata persistent (inclusiv la apa) cu negru la ochi, buze ciclam si unghii rosii. O sa imi permit sa am a girlie moment in care va marturisesc ca nu inteleg femeile care se dau cu ruj roz/ciclam si au unghii rosii. Gata. Atat cu esteticul.

Revenind la duduia inpricinata, unghiile sale lungi si rosii tineau strans telefonul cantator. Se vedea de la o posta ca tehnologia nu era prietena ei cea mai buna, de unde as putea deduce ca nu stia ca exista si optiunea de ascultat muzica la telefon… cu casti. Dar daca ar fi fost asa, eu n-as mai fi avut ce povesti cu atata elan patriotic. Am surprins-o umbland in telefon si mi-am zis: Gata, sa vezi ca si-a dat seama ca a lasat telefonul cu muzica pornita si il opreste, ca s-a urcat in autobuz.

Naivitatea nu mi-a fost rasplatita. Sau poate da, dar nu in felul in care ma asteptam. Da, inca mai cred/sper ca oamenii au bun simt si asta ma face uneori sa ma port naiv. Dar imi revin repede. In cazul de fata, rasplata a constat intr-o halca de cultura. Bagata cu forta in urechile auditoriului fara voie din 385. Materializata in nici mai mult nici mai putin decat… Bolerou’ da Ravel…in surdina. Ascultat cu sfiiciune, cat si nerusinare (daca e posibil asa ceva) de duduia melomana…

Really? Asa pe nemancate? In creerii diminetii? Muzica clasica? Ascultata la telefonul mobil? In 385? Ca sa ma umflu oleaca in pene, nu cred ca lumea s-a prins exact de “bucata muzicala”, sau pur si simplu nu le-au atras atentia inaltele cantaretei…Dar eu am stiut! Din prima! Asa ca timp de vreo 2-3 statii we rolled classic style. Pai si ma intreb cum sa nu te apuce rasul in hohote la o faza de genul asta? Este mult prea tare…oameni buni. Cultura impinsa din strada in RATB direct.

Dilema ramane: Oare te face mai putin cocalar(a) faptul ca asculti muzica clasica, in loc de manele, la telefonul mobil in RATB?