O duminica tarzie cu cer noros si activitati casnice. Imi iau laptop-ul in dormitor ca sa am o coloana sonora cat imi fac ordine printre podoabe. Din recomandare in recomandare YouTube-ul imi pune The Carters – Apes**t.

Ma uit la titlu si imi zic in sinea mea: inca o trupa underground care o sa sune electronico-dubios. Dupa care ridic privirea spre monitor si o vad pe Beyonce langa Monalisa. Say what? The Carters?!

Aaaaah, acum Beyonce si Jay-Z sunt un brand muzical si impreuna, nu numai separat. Dar de ce Monalisa? Astia sunt in Louvre! Filmeaza un videoclip in Louvre. Imi aduc aminte cand am fost eu pe acolo. Nu era atat de liber.

Asta a fost unul dintre lucrurile care m-a enervat peste masura: ca nu am avut spatiu si timp sa ma uit la nimic. Pictura, sculptura, pereti, nimic… Asa ca am iesit la fel de repede cum am intrat. Adica foarte greu, de fapt. Stand dupa oameni. Cozi interminabile de oameni cu aparate foto, cu plasute si cu sticle de suc pe care le lasau peste tot.

Cam asta imi amintesc din Louvre. Asta si Monalisa cea pazita de toti si toate. Si povestile care circulau prin aer despre cum ‘oricum nimic din ce vad turistii in muzeu nu e original, ca toate originalele sunt inchise in subsolurile cladirii’.

Revenind totusi la Apeshit. Fara **-uri. Habar n-aveam ca ‘going apeshit’ inseamna ‘going crazy’ in the good and in the not so good way. Ceea ce mi-a atras atentia a fost faptul ca atunci cand i-am auzit pe Beyonce si Jay-Z spunand ‘apeshit’ am simtit ca exista o simbolistica pe care o pot descifra doar daca ma uit la tot videoclipul.

Asa ca asta am si facut. Dupa ce am vazut ‘Lemonade’ pe cand eram in Cambridge, nu credeam ca o sa ma mai impresioneze ceva la fel de mult. Si aveam partial dreptate, pentru ca Apeshit este stricking ca mesaj auditiv si vizual, insa nu are profunzimea si complexitatea albumului video.

Ce impact vizual au dansatoarele negre pe treptele albe ale Louvre-ului. Pffff. Sau Beyonce imbracata intr-o rochie care replica faldurile bustului sculptat din spatele ei. Sau dansul pe fundalul incoronarii sotiei lui Napoleon. Asta e doar vizualul.

Auditiv, versurile cantate de Beyonce impletite cu rap-ul lui Jay-Z despre omul negru care acum isi striga evolutia in gura mare intr-un muzeu ‘alb’ de pe o pozitie de putere cu oaresce accente condescendente s-au potrivit perfect cu ‘the picture painted’.

In 2007 cand a venit in concert la Cluj nu m-am dus pentru ca, da, ok, era fun muzica, dar nu imi spunea nimic in mod special. Intre timp femeia a inceput sa puna si ceva sens in ceea ce canta.

Momentul in care a inceput sa isi cante off-urile a fost cel in care am stiut ca muzica ei, parte din ea, se duce spre activism social si politic.

Dupa ce m-am uitat la documentarul ‘Time: The Story of Kalief Browder’ in care Jay-Z a avut o contributie majora de productie si promovare, am realizat ca omul isi doreste schimbare si face lucruri mici in sensul asta.

Cred ca The Carters au devenit un power couple, dar nu pentru ca au averea estimata la peste 1 miliard de $, sau pentru ca au un media coverage through the freaking roof, sau pentru ca sunt iubiti worldwide, ci pentru ca au inceput sa faca activism social si politic prin arta lor.

Pentru ca isi cunosc istoria si aduc in mainstream povesti negre intr-o lume alba. Rosa Parks… Maya Angelou… Martin Luther King… Malcolm X… Barack Obama…