I’m in a Brancusi state of the soul. Dupa o duminica de Targu Jiu, la pas printre creatiile acestui domn, atat de revendicat de francezi, dar atat de roman pana in prasele, sunt marinata in Brancusi. Am o stare de plutire in care in cap mi se invart idei legate de forma, simplitate, natura si dragoste.
Caci totul in prezent, in viata mea, imi doresc sa se rezume la si sa se conecteze cu dragostea. Mi-am scris ‘iubire’ cu litere colorate din spuma pe geamul de la sufragerie. Ieri cand am ajuns la Coloana Infinitului am ramas fara rasuflare, dupa care am tras un oftat din rarunchi.
Mi-am adus aminte de poza alor mei dintr-una dintre singurele lor deplasari impreuna inafara casei. Nu erau in concediu. Rezolvau o treaba. Si s-au pozat, serios, luandu-se de dupa umeri, regulamentar, in fata Coloanei Infinitului. Poza o tin langa masina de scris, intr-o rama de metal si sticla pe care am primit-o ca dar de nunta.
Imi e atat de draga, pentru ca descrie fidel o constanta a vietii lor de cuplu, si anume seriozitatea. Pe principiul: viata e facuta sa ne-o traim impreuna, getting shit done together, si daca mai apare cate-o boare de romantism printre picaturi, ne vom bucura de ea, dar nu prea tare, ca avem niste treaba de facut.
Si uite cum la zeci de ani distanta m-am nimerit eu in fata Infinitului.
Acum evident ca imi rasuna in cap Infinitul celor de la The Monojacks. Previzibil, nu?
‘Numar…unu…
Fac iar pe nebunu’
Numar… doi…
Astia suntem noi
[…]
Numar… doi…
Mult amor in noi
Trei…
Imi place cand ma vrei
[…]
Cand ne-am intalnit
Ne-am iubit… infinit…’
Asa sunt eu cand fac sa imi fie bine.
Imi zburda gandurile spre zarile cele mai nebanuit de creative.
Fac conexiuni.
Am energie.
Rad.
Ma joc.
Pot sa imi cer scuze lesne.
Vreau sa fac lucrurile sa mearga.
Vad binele din oameni si din mine.
Oftez de drag si dor.
Creez.
Scriu.
Ma inspir.
Ma plec in fata creatorilor care imi sunt mentori.
Si ma uit prelung la muzele mele, iar cu inima plamadesc din dragoste.
‘Walking to Paris’ e un film biografic care descrie drumul parcurs de Constantin Brancusi din propria batatura, la Paris. Pe jos. Intre 1903 si 1904. Ca un artist si un om de geniu, nu putea decat sa isi faca singur cararea. Propriul Camino. Le chemin de Constantin Brancusi. Vara. Toamna. Iarna. Primavara. In natura.
Infruntandu-i vicisitudinile. Desfatandu-se in aura-i vindecatoare. Punandu-si propria-i natura umana fata in fata cu mediul natural. Ce poate fi mai frumos si poetic? Poate povestea lui de amor cu Maria Tanase. Oare cum or fi fost acesti doi oameni impreuna? Acesti boemi dificili si viciati alaturati intr-o uniune spirituala nemaintalnita.
Am stat mai bine de un ceas pozand forme.
Umbre.
Detalii.
Colturi de ziduri.
Frunze.
Pietre.
Lumini.
Interioare.
Exterioare.
Si dupa am zabovit mai bine de cateva ceasuri in masina, in drum spre casa, cufundata in Brancusi. Lucrurile simple sunt cele mai frumoase. Lucrurile simple sunt usor de inteles si se simt lejer. Ca un nor pufos la asfintit. Ca primul fulg de nea al iernii. Ca privirea pe care mi-o arunci din cand in cand, cand ti-e drag de mine. Ca surasul care imi apare pe buze atunci cand ma alinti scurt.
Brancusi e o stare fara de cuvinte. Si dincolo de cuvinte suntem noi, astia care suntem. Goliti de frici, de asteptari, de ‘dar’-uri si ‘ce-ar fi daca’-uri. Doar noi. Si dragostea dintre noi. Vreau sa vad ‘Walking to Paris’! Oare o sa imi placa mai mult decat Modigliani? Mai mult decat Frida? Mai mult decat ‘Goya’s Ghosts’?
Sufletul meu tomnatic se bucura de frumosul care mi-e dat sa-l simt. Sfarsit de octombrie cald.